D’ale Prăvăliei

Nevastă-sa plângea de la ora 3 după masă.
M-am uitat la ceasul din perete care arată ora, temperatura și umiditatea atmosferică: adică plângea de trei ore, la ea acasă, și în Prăvălie erau douăzeci de grade și umiditate 34%. Pentru mine era bine, temperatura și umiditatea erau bune pentru medicamente, chiar ideale. N-aveau cum să moară.
Dar pisica lor murise.
– …și să-mi dați ceva să se oprească din plâns!
I-am dat. Ceva din plante, că nu se-ncumeta la droguri care dau obișuință, citise asta, știa. I-am dat ceva care a oprit  multe femei din plâns când le-a murit animalul de companie. Le-a echilibrat până și pe abia rămasele văduve, deși văduvele au propriul lor mecanism de autoreglare de-a ieși din tragedia pierderii, aruncând în linia întâi a amintirilor punctele negre ale răposatului. Practic, joacă bowling cu o bilă albă cu care dărâmă formația de popice negre: cam bea, cam fuma în sufragerie, cam m-a înșelatat, cam de mai multe ori, cam nu ducea gunoiul, cam nu spunea unde a întârziat…

Vedeți? Dacă faci harta amintirilor persoanei umane cu care ai conviețuit un număr de ani, e imposibil că nu-i găsești „cam”-urile. Când faci harta animalului de companie, „cam”-urile sunt puține: cam lătra, cam mieuna, dar făcea zgomotul ăsta pe post de avertizare; în rest, cămuia în binele tău, te detensiona, relaxa, recompensa cu foarte multă afecțiune, necondiționat.

I-am pus omului, în punguță, pastilele cu care nevastă-sa ar fi putut, la un moment dat, să se oprească din plâns.
Mi-am luat marja asta de siguranță.
Fiindcă nu știi nicioadată cât de mult te doare plecarea acelui membru al familiei căruia n-ai să-i reproșezi nimic, indiferent cât păr lăsa pe mochetă, indiferent câți pantofi a ros în copilărie…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la D’ale Prăvăliei

  1. Niciodată nu m-am gândit că o să răspund unui „like”. Dar îi zic Veronicăi:: aproape că am scris textul ăsta, doar cu speranța că, din întâmplare, îl citești tu.

  2. Ufff. E grea orice despărțire. Iar animalul de companie e parte din familie. Eu am bocit după un Golden Retriever 2 saptamani deși l-am dat de rău ce era. Am avut multe pățanii cu el. Long story…. dar era parte din familie. Un frumos. Pus pe vânat, nu prietenos cum scrie la carte. A fost pustiu fără el. 😊

    • Tu l-ai dat, dar eu l-am omorit! Nu pot sa explic cum e….

      • Probabil că era foarte bolnav și asta a fost alegerea. Eu mă obișnuisem cu Ace așa, era al nostru, așa năbădăios. Dar a plecat la o familie care deja avea un Golden Retriever. Avuseseră doi și tocmai pierduseră unul, așa că l-au dorit foarte tare. L-am vizitat după. El era fericit.

      • A fost un munte de catel! Avea aproape 70 de kile. N-avea loc sub masa, dar in ultimele zile, tot incerca sa se bage sub pat, sub calorifer, sub covor. Nici nu puteai sa te uiti!
        Atunci am chemat o doctorita (veterinara, evident) care l-a injectat. A plecat, saraca, plingind in hohote!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s