Câinele (2)

Câinele n-a venit ca un dar. A venit ca o pacoste.
Conviețuiam de puțină vreme, în cel mai precar și plăcut mod posibil cu stăpânul lui, pe care o să-l numim în continuare Șoferul, din simplul motiv că se afla la volan când l-am cunoscut și, într-o seară mi-a spus că are să-mi spună ceva serios și grav, care s-ar putea să… L-am întrerupt:
– Ești însurat.
– Mai rău!…
– Ai un copil în întreținere.
– Mai rău!…
– Blenoragie?
– Nu, am un câine. Nu l-am văzut de-o lună și mi-a zis soră-mea că i-a chelit coada și nu mai mănâncă. Aș vrea să vă fac cunoștință. Aș vrea să stea cu noi măcar câteva zile, cât să-și revină.

A deschis portiera și Câinele a sărit elastic, fără probleme, pe bancheta din spate, cum era învățat. M-am uitat în retrovizoare și am văzut două corturi indiene. Peste vreo trei kilometri, corturile erau tot acolo. Bun. Deocamdată nu era chiar așa greu de suportat să te simți urmărit de două corturi indiene. Dacă ar fi fost caniș, m-aș fi simțit urmărită de o tufă cârlionțată, dar era ciobănesc german și ăștia așa își țin urechile, în sus.
Să zicem, mă gândeam, că stă o săptămână la noi. O săptămână trece repede. O săptămână de tăcere, ca acum. Pe urmă, ducă-se! …
La Cota 1400 a tăcut și motorul. Hotelul părea o plăsmuire în ceață.  O umbră posacă sub lună plină, luminată slab și dreptunghiular, la bază. Recepția, pe timp de noapte. V-am spus că trecuse de miezul nopții? Era deja mâine, de vreo două ceasuri. Peste șapte ore ar fi trebuit să fiu la birou.
Am coborât toți trei. Câinele a luat-o spre munte, fără să ceară voie. O coamă cheală, un povârniș cu pietre albe. Șoferul l-a strigat și Câinele s-a oprit și a întors capul.
– Faceți cunoștință, a zis Șoferul. Lachi, ea e Renata.
Câinele m-a privit de sub corturile indiene, cu ochi de căprioară. S-a așezat pe coadă și mi-a întins laba stângă din față. Am scuturat-o ca pe un vreasc. Faptul că era stângaci, ca mine, nu m-a bine-dispus. Peste șapte ore trebuia să fiu la birou.
A plecat fără comandă, înainte,printre stânci.
– Are nevoie să simtă aer de munte, ca să nu-i mai cadă părul.
Am pornit după câine.  Șoferul încheia plutonul. Mă simțeam victimă colaterală. Aparținătorul unui pacient cu grave probleme de sănătate care așteaptă un verdict medical. Într-o sală de așteptare care era urcuș, unde doctorul era aerul de munte.
Mă simțeam ridicolă și, deja regretam că nu trebuie să înghit un Șofer însurat, care are în întreținere un copil.  Am alunecat și-am căzut într-un genunchi. Șoferul a strigat, din urmă:
– Lachi, ajut-o!
Câinele a coborât vioi până la mine. Mă ridicasem. Cumva, i-am simțit creștetul capului sub palma stângă și, la următorii mei pași, l-am simțit cum se încordează ca să-mi ofere un punct de sprijin între cele două corturi indiene.
Atunci am început să-l iubesc.

Se pune asta, de paișpe februarie?!

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Câinele (2)

  1. Se pune! Si se transforma in Lachi’s day!

  2. Drugwash zice:

    One lachi son of a bitch. Literally! XD XD XD

    • Măi Dragoș, băietu ăsta, son of a bitch, avea certificate de descendență și cred că mă-sa, cățaua, merită nițel respect. 🙂

      • Drugwash zice:

        Io de la distanţă în timp şi spaţiu po’ să bag în mă-sa grupa mare. Esenţialul rămîne, pentru voi cei ce l-aţi avut aproape. Atît. 😉

      • De fapt, Dragoș, nimeni nu i-a văzut pe mă-sa și pe tac-su. Cică omul meu s-a dus la unii care le fătase cățeaua lupă și voiau să scape de pui. Să scape, nu să-i vândă! Făcuseră totuși șase copii după ceferticatele părinților, ca să-i impresioneze/responsabilizeze pe viitorii stăpâni ai odraslelor, să se poarte frumos cu micuții. Că or fi fost plastografii ordinare sau documente care atestau originea sănătoasă, dracu știe. Oricum, n-a contat, fiindcă cinci cățeluși dolofani și tupeiști se jucau pe verandă, numai unul se tăvălea într-o baltă noroioasă, lângă roata unei mașini. „Nu-l luați p-ăsta, au zis stăpânii, că e cel mai pricăjit și ciudat. O să-l oprim noi, că n-o să-l vrea nimeni.” Șoferul le-a zis, ”Păi, exact de-aia îl vreau că ne potrivim. Văd că-i plac mașinile.”
        Și, pe bune, era mort după mașini. Când era de mers undeva, se urca primul și cobora ultimul. Și în timp ce eu mă înverzeam de greață pe serpetine, el se ținea bățos și cu nasul pe-afară, să adulmece mirosna coniferelor.

      • Drugwash zice:

        Uite, exact asta trebuie să scrii într-o carte-poveste despre EL, „CÎINELE”! 😉

        (ce-mi place să întărît lumea la de-alea bune! 😀 )

      • Pe nimeni nu interează o astfel de carte.
        Oamenii cumpără cărți din câteva motive de imagine. Foarte rar pentru ei înșiși.

      • Drugwash zice:

        Nu! Oamenii – cu O mare – cumpără cărţi pentru ei înşişi – labagiii le cumpără pentru imagine. Tu scrie pentru Oameni, nu pentru labagii! 😉

        Ca să plusez, ca la poker, cu toţii au copii şi s-ar putea să reuşeşti să „corupi” cîţiva. O carte cu povestiri scurte cu morală adîncă ar fi binevenită printre peste mizeriile contemporane.

  3. Cârcotaşu zice:

    Haide, măi, Renată! Ce dracu’, tu ştii că asta cu o zi pe an se potriveşte la oameni, că doară noi suntem obişnuiţi şi cu black friday şi cu mărţişoru’ şi cu ziua femeii, a mamei, a tatii, a …. . Trece ziua, salut! Ei, cu un cuţu nu merge treaba aşa, el săracu’ nu le are cu calendaru’ nostru, nu ştie de piua, el e pe viaţă al tău şi n-ai scăpare!

    • Câro, tu vrei să-mi spui că dacă ai un cățel, el crede că e ziua lui în fiecare zi. Și trebuie sărbătorit. Partea bună e că, atunci când ajungi acasă, oricât de cofleșit, trist, rupt, abătut ai fi, îți face o primire ca și cum ar fi și ziua ta. Pe mine mă descălța și-mi aducea papucii. De-aia n-ajungeam să stric pantofii la vârf, că se stricau la carâmb.

      • Cârcotaşu zice:

        Păi sigur că da, în fieş’care zi e zua lui. Că plouă, că ninge, că-i caniculă sau ger tre’ să-şi facă plimbarea. Că altfel, de ziua lui, săracu, ce-i faci în plus?

      • Cârco, detest prosteala oamenilor care sărbătoresc ziua câinelui lor, îi fac tort câinesc, îi cumpără jucării… Oricât ar fi ei de inteligenți, ceva îi deosebește fundamental de oameni: n-au sentimentul zilei de duminică. Prin urmare, n-au sărbători. Nu le percep și nu-i interesază. Fiindcă, la drept vorbind, au măcar două Revelioane pe zi, dacă nu trei – dimineață, prânz și seară, pe care le sărbătoresc din tot sufletul.

  4. klaus zice:

    Eu încă nu reușesc să mă dumiresc. Șoferul?

  5. assabis zice:

    Renata, m ai dezamagit daca tu nu ai stiut ca in trusa de scule a seducatorului cainele e un fel de Bosch. Are cineva vreun bichon de vanzare?

    • Ciobănesc german, dar doar cu împrumut. Nu stiu dacă atrage gagici, dar ține idioții la distanță.

    • Assa, poate un bichon e piesa de rezistență în trusa cu scule. Un lup, nu. S-a dovedit că era cum am zis eu la a doua încercare: un copil în întreținere.Și nu mă refer la bani, doamne ferește, ci la atenție, timp de plimbări și vocabular codat. Să nu-nțeleagă ăla micu ce vorbim, că nu mai e pace sub măslini!

  6. zazania zice:

    Doar de un caine te poti indragosti pe viata. Numai ca sfantul asta Valentin nu e chiar sfantul indragostitilor ci mai curand al casatoriilor. Asa ca nu se pune imi pare rau.

  7. zazania zice:

    Era o expresie a Leliei , cea de pe vremuri. Un fel de tachinarii intre persoane apropiate. Eram sigura ca n-ai uitat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s