Se putea și mai rău

Prietenul Cârco, punând un comentariu și un link la postul trecut, m-a stârnit să vorbim despre ceva.
Despre momentul în care cineva te consolează (firește, ai pățit ceva nasol, care te-a debusolat/speriat/decompensat total) cu: Se putea și mai rău!  De fapt, în convorbirile reale, omul nu zice cuvintele astea, zice Bine că nu …, dar subînțelesul e că se putea și mai rău.
De la „am lovit mașina” la „am pierdut o hârtie de 500”, orice bine-că-nu e binevenit. Fiindcă dă-l dracului de fier, bine că nu ai pățit tu ceva și dă-i dracului de bani, bine că n-ai pierdut portmoneul cu buletin, carduri, permis, talon, card de sănătate, biletul de loto, cartea de vizită a lu’ ăla care ți-a zis ”Caută-mă, când te hotărăști să-ți dai demisia din postul ăsta de rahat!”.
Peste genul ăsta de incidente nefericite dar banale, eu cred că nenorocirea nu mai poate fi măsurată prin prisma interlocutorului, în sensul că ceea ce ți se întâmplă ție și e cuantificat de creierul tău drept nenorocire, e cea mai mare nenorocire de pe lume  și n-ai nevoie de relativizări și de comparații cu nenorociri obiectiv mai mari, care să te îmbărbăteze. Ai nevoie ca ăla căruia i te descarci să tacă din gură și să pună nasul în podea. Și dacă simte că ai avea nevoie să te ia în brațe ca să plângi ca și cum ai plânge îmbrățișând un copac, să stea de copac și să tacă din gură, exact așa cum tac și copacii autentici.

Poate că într-un salon de spital de război, ocupat de oameni care-și pierduseră doar o mână, doar un picior, a fost corect să se instaleze câte-un mare mutilat, fără mâini, fără picioare, fiindcă în situația aia de stres și război, micii mutilați reacționau conform așteptărilor medicale: nu încercau să se sinucidă, de rușinea prezenței marelui mutilat, care era unul dintre camarazi, mai puțin norocos, mai aproape de mină.

Dar, când a murit Câinele, când am răspuns la telefon și-am zis doar: ”cuuum? – ceeee? – cââând?!” și-am început să plâng punând receptorul în furcă, prietena mea nu trebuia să zică, după ce m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am spus că a murit Lachi: ”Aaa! Ce m-ai speriat! Am crezut că s-a întâmplat ceva!”, fiindcă și azi o urăsc discret, rece, calculat și neobosit.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, prieteni, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

30 de răspunsuri la Se putea și mai rău

  1. Drugwash zice:

    Chestia cu „se putea şi mai rău” se adresează subconştientului, dar inconştientul nu-şi dă seama că a fost ajutat decît poate cînd e deja prea tîrziu ca să spună „mulţumesc”.

    În Japonia se practica un ritual: se ducea omul supărat undeva într-un loc izolat, îşi căuta un copac, scobea în el o gaură, punea botu’ acolo, îşi striga supărările şi frustrările, acoperea gaura cu pămînt şi se întorcea acasă uşurat.

    Da’ dacă pe mine mă iei de copac apoi copac am să-ţi fiu din ziua aceea, numai că în veci n-ai să-ţi mai scobeşti gaură în sufletul meu ca să-ţi strigi supărările. 😉

      • Drugwash zice:

        Păi şi dacă tăceam tot filosof rămîneam aşa că ce să fac… 🙄 😀

      • E, ce să faci!… Să scrii, că de-aia ți-a dat Dumnezeu tastatură! 🙂 🙂 🙂

      • Drugwash zice:

        Cine?!? Fir-ar barba lui a dreacu’, că ăla nici măcar noroc nu mi-a dat în viaţă! Prima tastatură mi-am cumpărat-o singur cu douăşcinci de lei, prin ’96-’98 (încă funcţionează ireproşabil!) iar pe celelalte mi le-a dat Cristi (nu Hristos, ci un amic). 😈

        Am senzaţia că trebuia să tac, da’ acu’ e prea tîrziu. Înjură-l pe Albacher, că e vina lui! 😛 XD

      • Dragoș, de unde știi că Dumnezeu are barbă?! 🙂
        M-am chinuit nițel până să pricep despre cine bombăni.

      • Drugwash zice:

        Puţină deducţie logică. Cine putea să creeze (genetic) după chipul şi asemănarea sa o rasă de animale arogante în prostia lor, cu atîtea defecte ascunse sub aerele de superioritate, decît un asocial frustrat, retras şi neîngrijit (cam ca mine)!? Ha!? 😉
        Norocu’ lui că probabil e mort demult (uită-te-n jur, zi că nu-i aşa!), altfel dac-aş da ochii cu el l-aş bate numa-n gură, ca pe coasă! 😈

  2. zazania zice:

    Ce dracu’ de prietena iti era cand nici nu stia cat il iubeai pe Lachi ?

    • Colegă de grupă în facultate, colege de prăvălie în momentul ăla. Neiiubitoare de animale.

      • Neiubitoare de animale, ea, chiar temătoare, dar nici așa n-am putut s-o iert.

        Că Lachi a fost sufletul meu pereche și, când mi l-a adus derbedeul cu care viețuiesc de 20 de ani, Lachi m-a lins pe mână înainte să-l mângâi.M-a acceptat înainte să facem cunoștință. M-a luat, cavalerște, sub aripa lui și numai Dumnezeu știe câți munți am urcat și coborât, spjinindu-mă de ceafa lui îmblănită, care se încorda ca parul, doar să urc și să cobor eu mai ușor.
        Și cum să spui, după toate astea – am crezut că s-a întâmplat ceva?!

  3. papagigli zice:

    Eu n-as blama-o, chiar daca stia cit de mult ti tu la Lachi. Probabil ca figura ta si felul cum ai inceput fraza a dus-o cu gindul la tragedii mai mari, in scara ei de evaluare. Si evident ca in comparatie cu ce-o strafulgerase pe ea, ciinele era a patruzecea fiinta ca importanta. Reactia ei a fost un simplu act reflex fata de ceea ce se temea s-auda. Pe de alta parte, daca pentru tine catelul respectiv reprezenta un cineva foarte important, nu te poti astepta ca pentru toti cei din jur sa aibe aceeasi semnificatie. Ca ar fi putut spune altceva, de exemplu un banal „imi pare rau”, e adevarat, dar cum spuneam, fiind o manifestare reflexa si spontana, eu nu-i vad vina. In mod sigur n-a facut-o cu intentia de-a te rani.

  4. Cârcotaşu zice:

    Pe pământ avem de toate
    Şi mai bune şi mai rele…

    Cum binele şi răul nu pot fi despărţite, nu pot exista unul fără celălalt, cel mai înţelept e să le privim ca existând pe o axă, unde răul e de la -∞ la 0, iar binele de la 0 la +∞
    Mulţi se revoltă când le spui să voteze pentru cel mai puţin rău, deşi asta denotă ignoranţă, necunoaştere crasă. Da-n fine, există şi handicapaţi şi genii. Probabil că un blog al f’unui geniu nu ar şoca atâta cât şochează blogul unui handicapat. Şi chestia cu marele mutilat într-un salon de mutilaţi a fost genială, la vremea ei, astăzi nu te mai loveşti de asemenea fineţuri.
    Sigur, există şi oameni care urăsc animalele, iar la cealaltă extremă iubitori de animale. Am avut şi eu ocazia, când mi s-a spus de către cineva apropiat că nu vine pe la mine că-l am pe Max, să-i răspund că Max nu intră-n discuţie, el e membru al familiei, iar dacă el (amicu’) nu-l suportă, e mai bine să stea acasă că nu-i nicio pagubă. Ei uite că nu l-am menajat, i-am răspuns cum gândeam.
    Nu ştiu cum e chestia asta cu consolatu’. Când se-ntâmplă ceva rău nu prea există consolare. Sigur, oarecum te încălzeşte ideea că cineva „compătimeşte cu tine”, da’ asta de cele mai multe ori e o convenienţă socială, când nu-i ipocrizie, cum e de regulă adresarea de condoleanţe, că-l doare pe om în… nas că ţie ţi-a murit ţie… soacra. Asta-i lumea! Ş-acu’ o să zici că sunt cinic. Ei, lasă, eu ştiu că n-am dorit răul nimănui, necum să i-l fac, deci mă simt curat. Da’ lumea o iau aşa cum o percep eu. Şi dacă greşesc ce-i?
    Relaţiile de amiciţie, prietenie etc, nu se bazează pe identitate de păreri ci pe compatibilitate
    Dacă compatibilitate nu e, nimic nu e! Am zis! 🙂

    • Uite ce cred eu, Cârco: dacă un geniu își face blog și ai ce citi acolo și te simți câștigat e bine pentru tine. Dacă geniul și interacționează cu cititorii săi – e marfă!
      Dacă un handicapat își deschide un blog și ajungi acolo din întâmplare și vezi că are nevoie să comunice cu cineva, comunici, dacă te pricepi.
      HANDICAPATUL NOSTRU – că deja e al nostru, nu? – ține acest blog ca o formă de exhibiționism virtual și nu vrea comunicare. Vrea să știi cât e de potent sexual, care e ritualul rasului pe tot corpul, face mici divagații obsesive de esență religioasă și cam atât. Se comportă ca orice psihopat care are nevoie de atenție (culori, majuscule, confesiuni șocante). În condiții propice (dacă l-ar ajuta fizicul, să zicem), ar putea ucide ca să fie băgat în seamă.
      Nu-l mai aduce în discuție, că nu-l vreau!

  5. klaus zice:

    Până scoteam căcaturi pe gură atunci când vorbeam cu un om cu handicap, aveam nevoie, sau măcar credeam că am, de cineva care, atunci când credeam că e greu ca dracu’, să mă ia în brațe și să tacă.
    Am învățat să vorbesc normal cu cei cu handicap și nu mai am nevoie de îmbrățișări pe tăcute. Nu-i nici simplu, nici complicat. Abia acum mă realizez că e exact așa cum trebuie să fie.

  6. melami zice:

    Tot din cauza unui caine nu prea mai am ochi sa o vad pe vecina mea. Murise recent; ruptura de stomac, ca la cai. Indurerata, i-am povestit femeii, sperand ca voi gasi la ea ceva empatie, ea fiind, la randu-i, posesoare de caini. „Mai bine c-a murit, ca n-arata deloc bine. Era asa de slab!” m-a „consolat” ea. Ce sa-i mai spun idioatei? Ca, fiind ogar, era normal sa fie asa?
    Oricum, de atunci nu-mi e nici macar simpatica.

    • Vezi, melami? Tu mă înțelegi foarte bine. Eu, oricum, împart în sinea mea lumea în oameni care iubesc animalele și oameni care nu. Dar nu fiindcă ăia din categoria a doua nu se pricep, n-au avut, nu știu că ogarul e slab… Ci doar pentru că sunt complet lipsiți de umor. Poate că animalele au umor involuntar sau poate că se comportă într-un fel care te face să crezi că au umor. Dar „echipa” neiubitorilor pur și simplu nu observă cât umor are un patruped și cum te face să râzi când n-ai chef, și cum e capabil, cu stângăciile lui, să-ți schimbe sfârșitul unei zile de rahat într-unul acceptabil.
      Dacă, prin absurd, toți oamenii de pe planetă ar iubi animalele de companie, industria medicamentelor antidepresive ar da faliment.

  7. M-a pus naiba sa spun odata unui om fara un picior „da, inteleg cat ti-e de greu…” , el s-a uitat parca cu mila (sau sila? ) la mine si doar atat mi-a zis: cat timp tu incalti doi pantofi, n-ai cum sa intelegi!
    Dupa oameni n-am prea plans la viata mea, dupa animale , da.

    • Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci în prezența unui handicapat e să-i ignori handicapul.
      Am o pacientă fără un braț. O femeie drăguță, volubilă, de vreo 70 de ani. Habar n-am dacă s-a născut fără membrul stâng sau i-a fost amputat. Odată, când am stat mai mult de vorbă cu ea despre lume și viață, mi-a zis că, uite, chestia asta o distruge. Și m-am gândit la brațul lipsă. Noroc că a continuat, ca să n-am timp să fac vreo gafă. ”Mă cheamă Merinda.” Poftim? ”Mă cheamă Merinda, a repetat ea. Dumnezeu să-i ierte pe-ai mai, dar trebuie să trăiesc așa, cu numele ăsta ridicol.”

      • assabis zice:

        Merinda arata ca suntem unici in diversitate, plini de frustrari tembele, ca fiecare âvem un top personal al catastrofelor ce ne pot afecta, ca proiectia egoismului celuilalt pe sinele nostru ne sufoca etc.Renule, hai sa bem, totu-i degeaba/ Prea multi tampiti ne strica treaba. Ai fost vreodata la restaurantul Tic tac ( nimic filozofic, clipa etc) de la Hale? Era atat de aproape de farmacia 3. Sau consumati numai gogosi.

      • assabis zice:

        Ps. Eram un tanar ingineras la ” 1Mai”, m-am speriat la revolutie, sunt multe de povestit, cativa colegi au fost propulsati artificial in noua lume buna (Huxley), nu inteleg ce cauta trenul de Maneciu in naratiune, eu cumparam camasi din Bucuresti pe vremea aceea, aveam o singura ruda vanzatoare la ” Junior” , la incaltaminte, imi facea rost de toate cartile care apareau la libraria din centru, era o solidaritate nemaipomenita intre indivizii astia din subspecia vanzator

  8. assabis zice:

    Renule, mai tii minte ce putere aveau vanzatorii atunci ? Iti dau salam „Victoria” , imi dai tenesi chinezesti, iti dau televizor color, imi dai bicicleta „Ukraina”, iti dau pantofi bulgaresti, imi dai ” Cel mai iubit dintre pamanteni”, nu , nu pentru mine, draga,n-am timp de pierdut, am o ruda, un parlit de ingineras…Erau mai tari ca masonii.

    • Nu știu de Tic Tac. Noi mâncam de avans și de lichidare la Bulevard. Era o gașcă destul de mare, economiști, ingineri, doctorițe și farmaciste. Opt, zece,.. când nu chiulea nimeni ajungeam și 13. În zilele cu pricina veneau și doi ingineri navetiști din Brazi, adică ăia se milogeau de șefi să ajungă mai repede acasă, dar luau trenul spre Ploiești, ca să fie trupa completă la Bulevard!
      Trenul de Măneciu pleca la 7 fără douăzeci din București și cred că ne lăsa în Vest, la voi.
      N-aș vrea să par o babă melodramatică și zaharisită, dar personalul de Măneciu era grozav. Puțea a țuică non-stop. Era ticsit de navetiști cu pufoaică, de-ăia necalificați. Era imposibil să nu te împrietenești cu ei, fiindcă erau atât de veseli, dis-de-dimineață. Uneori ne ajutau să curățăm gheața de pe banchete, ca să putem sta jos în compartimente. De fapt, noi veniserăm cu ideea că ce rost are să stai ca prostul, pe coridor, dacă poți să cureți banchetele? Iarna jucam partide nesfârșite de cărți, fiindcă drumul putea să dureze și trei ore.

      Cum să-ți cumperi cămăși din București?! Pentru noi, Galeriile voastre erau OCCIDENTUL! Cât de frumos se prefira lumina prin acoperișul boltit de sticlă. Mallurile de azi sunt niște greșeli, față de Galeriile voastre de-atunci.

      N-aveam schimburi de-astea în natură, cu vânzătorii. Băi, io am impresia că în Ploiești nu lipsea nimic! Aveați de toate. Și detergent bun și ieftin.

      • assabis zice:

        La Bulevard canta o formatie in care cel mai bun chitarist era un coleg de grupa, impropriu spus, repeta anul, a ramas student cand am terminat eu, trimeteam vara pe la ora doua un muncitor sa tina ocupata masa si sa prinda berea, eram tineri stagiari carora le placea viata si uzina era la 7 minute, pe jos, de restaurant. Iarna foloseam Continentalul, era mai ieftina vodca acolo.Ce vremuri, Renato! Da , Galeriile au fost un soc si pentru mine, occident, bine zici. Detergentul se gasea din belsug, nu poti sa negi ca ploiestenii erau cei mai curati dintre mitici.

      • La prânz nu cânta nicio formație. Eu mâncam, invariabil, cașcaval la capac. Mie, acasă, nu-mi ieșea niciodată. La Bulevard ți-l aduceau într-o tigăiță mică, de inox, fără coadă, pe care simțeam nevoia s-o fur.
        Nu știu dacă ploieștenii erau cei mai curați dintre mitici, dar sunt sigură că erau oameni foarte deschiși și nu se uitau la bucureșteni ca la niște capre râioase.
        Acuma, după ce am depănat atâtea amintiri, poate îți iei un nume mai comestibil sau măcar îmi zici de unde până unde ți-a venit „assabis”. Sau,mai bine, stai așa: assabis. Cine trece prin Gară, pe fugă, ar putea să creadă că am un cititor arab. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s