Când deschid un articol pe un blog și văd trenulețul de like-uri cu multe sau foarte multe vagoane care trece pe sub text rămân mută. De la douăzeci de vagoane în sus, mă cuprinde invidia.
Uneori însă, când citesc textul, mă mai liniștesc. Poate că toți oamenii ăia care au apăsat butonul like-ului i-or fi îndatorați cumva autorului, fiidcă altfel nu-mi explic…
Să zicem că, în toată viața mea de asistat social pe wordpress aș fi scris cinci texte bune. Băi, nici la alea n-am trecut vreodată de zece vagoane!
De regulă, în gara mea ajung doar trenuri scurte, patru-cinci vagoane, mai scurte ca personalul de Măneciu cu care făceam naveta în stagiatură.
Și totuși: când apare vagonașul lui Vero, nu doar că răsuflu ușurată, dar am senzația că mi-a trecut prin gară trenul regal. Fiindcă Vero nu e genul care să dea un like de complezență ori ca să te facă să-ți amintești de blogul ei. Vero dă cu like, așa cum unele femei dau cu parfum numai când e o întâlnire importantă.
Și uite care-i treaba, Vero: eu nici nu te am în blogroll, fiindcă te am în părăsitul blog al întristatului NONO, și trec pe-acolo din an în Paște, când mi-e dor de el, așa că am de gând să repar astă neglijență mintenaș.
+(3).jpg "NONO")
Hi, nici eu nu ştiu în ce blogroll-uri te am – dar eşti cu siguranţă într-unul (privat, fără articole, doar cu linkuri), unde văd când scrii ceva nou şi vin să citesc. Dar recunosc că-mi mai scapă câte un articol de-al tău, aşa că, dacă nu ai like de la mine, nu înseamnă mie în sută că nu mi-a plăcut, e posibil şi să nu fi citit. 🙂 Şi de obicei îmi place ce citesc aici. Şi blogul lui Nono îmi plăcea – uneori mi-e dor de el. 🙂
Ah, și mie îmi plăcea NONO-blogger! Dar orice lucru are un sfârșit.
Din păcate…
Acu’ părerea mea. Chestia asta cu like e o molipseală de la feţele cu buci! Ce-i aia like? Păi dacă ţi-a plăcut se cheamă că ai şi tu o părere pe tema discutată. Spune-o, mă, nene, lasă abureala cu „like”, pentru domeniul culinar. Îmi plac puii de baltă. Bine, şi? Mai departe? O să vină unu’, vegetarian, sau şi mai rău, vegan, şi-o să-mi dea-n cap cu plăcerea mea. 🙂 Ai văz’t pe f’unu să dea „dislike”?
Dislike nu se poate da. Așa cred. Nici eu nu-mi închipui că absolut toată lumea care dă like citește și-i place. Idem, prefer să fac un comentariu.
Poate că am o părere, dar n-am timp să mi-o spun. Sau poate sunt întru totul de acord cu autorul articolului. 🙂
Dau clic pe „like” ca şi cum aş aplauda/ovaţiona.
De ce şi cât de sincer o fac alţii nu ştiu şi, la urma urmelor, nici nu-mi pasă. 😛
Felicitări lui Vero că-ți produce atâta bucurie! Și eu mai trec cu câte un like, pentru că, după umila mea părere, uneori atâta e de spus: place. Când am timp și te văd vagonul îmi trece prin gară și da, ești și în lista la care sunt abonată. Like-uies sau zic dacă am ce.
Cât despre mine (nu c-ar conta p-aici părerea-mi 🙂 ), apreciez și una și alta, like-uri sau comentarii. Mă bucur de vizitatori, iar când e și o părere pertinentă e fan-tas-tique. Like-urile false, date de complezență nu le prea înțeleg. Dar sunt și ele în flora și fauna virtuală. Și ca s-o citez pe protagonista postării „de ce și cât de sincer o fac alții(…) nici nu-mi pasă”, sau mi se rupe – în traducere liberă. Aș reproduce și emoticonul cu limba scoasă, dar nu știu să-l fac.
Pentru limba scoasă „:P” – fără ghilimele 🙂
😀
Știam io că cineva o să mă tragă de mânecă: păi, ce, numa’ Vero contează?! Evident, nu! Contează oricine. Cu atât de puține like-uri, am timp să mă uit pe blogurile celor pe care îi văd prima dată pe-aici. Uneori sunt oameni atât de tineri, atât de diferiți de mine…
E tușant să ai un cititor pe cu totul alt calapod decât al tău.
Și totuși, de ce Vero; fiindcă avem o relație mai veche, Nono avea o slăbiciune pentru ea, cred că era reciprocă și chestii de-astea. 🙂
Mai bine cineva decàt oricine. :D:D 😀
Nu comentez slăbiciunile lui Nono. E… Nono. 🙂
Nono mi s-a lipit de suflet mai bine decât „marca de scrisoare”, adică pentru totdeauna. 🙂
Renato, draga mea, uite ce scriam prin noiembrie https://v2valmont.wordpress.com/2014/11/02/pseudo-kynegeticos-sau-cam-asa-ceva/
Asta ca sa vezi, daca mai era nevoie, cite puncte avem in comun. Ma refer la punctele de vedere 😉 😆
Ți-am dat un like la textul din link, după ce l-am citit. Avem mii de puncte în comun. Proeblema e că nu schimbăm noi reflexul degetului arătător pe maus, indiferent cât de mult gândim la fel.
Românii de-acasă au scos un cântec pe tema asta. Bun.
Mi se pare mie sau asta chiar suna a declaratie? 😉 Stiam bucata, dar pot spune ca nu am acordat vreodata prea mare importanta versurilor. Pina acum si aici 😉
Eu acord întotdeauna importanță textului.
De pildă:https://www.youtube.com/watch?v=RYYETaymd8g
Oricât ar fi de demodat, stă în picioare. Mai ales, fiindcă nu ne explică dacă e vorba de amantă sau de nevastă. 🙂 🙂 🙂
„Loin de la maison” imi spune ca ar fi vorba de nevasta, dar la urma urmei, interpretarea e la liber, functie de necesitatile de moment 😉 A toi!
Poate că tipul se simte mai acasă la amantă. Amantele se epilează cu sârg, se parfumează din belșug, nu te întâmpină la ușă cu masca de aloe, nămol și extract de căcăței de viezure, care se aplică la nouă seara, asta e, ghinion, iubitule, ai ajuns la ora de mască!
Amantele se fac frumoase pe sponci, cât sforăi tu, după, se fac frumoase pe la colțuri, în pauze, în W.C., între două ședințe, că n-au toată viața înainte cu tine, au doar ora asta. Uneori la hotel.
Nevestele se îngrijesc pe termen lung, respectă ora indicată de revista pentru femei, dacă ai intrat pe ușă neanunțat, când ea arăta ca un zombi – ghinionul tău! Dar lasă, că ea are toată viața înainte plus certificatul de căsătorie.
De-aia zic să nu zicem hop! – că acasă-le din buletin e, uneori, diferit de sentimentul ”acasă”.
Tot ceea ce ai spus e intuitie sau experienta? 😉
Avantajul sotiei ar mai fi si sentimentul, nu doar certificatul. Nu uita ca un barbat inchiriaza camere la hotel dintr-o pornire strict instinctiva (asta ca sa n-o numesc animalica 😉 )
Intuiție. Privit atent lumea din jur. Dacă scriu povestea unui asasin la persoana întâia, nu înseamnă că mai întâi am omorât pe cineva. 🙂
Povestea, nu, dar daca te avinti in psihologia, trairile, mustrarile de constiinta samd, atunci poti trezi unele banuieli intr-o minte inocenta ca a mea 😆
Asta nu inseamna ca Dostoevsky a fost vreun criminal de babe 😉
Ca sa lamurim niste lucruri : eu , una, nu pot sa-ti dau like la texte fiindca imi cere o parola si nu-i place niciuna asa ca renunt.
Pe urma , apropo de neveste si amante, nevasta e si aia care iti trateaza crizele de hemoroizi . Viata are si parti neplacute nu doar futaiuri malitioase vorba Leliei.
PS Mi l-ai pezentat pe blogul tau pe unul Vasilescu si am ajuns cititoare constanta, sa-ti zic mersi sau sa ma simt vinovata ?
Nici nu vreau like-uri, Zuzu. Prefer câte-un comment. Uite, ca acum.
Hei, nu te burzului la mine așa, că nu țin partea amantelor. Să zicem că am investigat de-a lungul vieții cupluri. Am tras cu ochiul. Dacă e ceva ce un bărbat vrea să uite cu totul, sunt momentele cu crize de hemoroizi.
Dacă l-ai descoperit pe Vasilescu prin intermediul blogului meu, să-mi zică el mersi, că i-am făcut rost de un cititor inteligent. 🙂
Speram sa treci pe la mine si sa-mi lasi vreo patru versuri descripive a ceea cei vedea 😉
Ia să vedem ce-i de văzut!…
pe blogul meu nici nu-i boton de like. aș putea să-l pun, dar să zicem că trenulețele nu mă pasionează. 😀 prefer cominicarea sau tăcerea.
pff… *comunicarea.
Sper că ştii că, la tine, tăcerea mea înseamnă în 99,999999% din cazuri „like”.
știu, stai liniștită, vero. 🙂
Pingback: Natură moartă cu metafore şi comparaţii | verojurnal