Despre ce să scriu?

Chiar mă gândeam: despre ce să scriu? Despre murăturile doamnei Bălcescu? Ni le-a adus azi, la Prăvălie – cinci gogonele îmbujorate și șase jumătăți de gogoșar, puse după rețeta bunicii dumisale.
Doamna Bălcescu are peste șaptezeci de ani, așa că vă imaginați cât de istorice sunt rețetele. De obicei ne aduce un carton de prăjituri de la Capșa, dar probabil că prea m-a văzut înghițind în sec când a povestit de murături și s-a simțit!…

Din primele două paragrafe rezultă limpede, fără tăgadă, că luăm mită.
Da, luăm!
De la domnul Stănescu –  prăjituri făcute de nevastă-sa, mandarine și banane.  Și alte fructe, cireșe, struguri, când e vremea lor.  Poate o să ziceți: băi, chiar așa?! Da. Fiindcă ni le aduce spălate. Noi nu trebuie decât să le mâncăm. Și asta se numește mită sentimentală.
De la doamna Aia cu sprâncenele rase și desenate cu dermatograf – ciocolată amăruie. Nu vă spun marca, fiindcă nu se găsește decât în Germania. Scrie pe ea numai nemțește, n-am înțeles că e amaruie decât după ce-am gustat-o. Știți cât e de amăruie? E de un amărui nemțesc. Ferm. N-a văzut zahărul nici în poză. Cred că nemții îi pun chinină, dar nu declară pe ambalaj. Sau poate declară, dar nu înțelegem noi. Cert e că, un centimetru pătrat de ciocolată de-asta, îți încleștează fălcile, de amară ce e. Și totuși e  bună! Oricare dintre noi, când a lăsat deoparte sloganul „mei nu-mi place decât ciocolata cu lapte!” și a mâncat din ea, cu obiectivitate, a recunoscut, măcar în privat, că e o ciocolată clasa-ntâia, un răsfăț gustativ al lumii bune din Germania. Mai primim câte-o tabletă de ciocolată banală, și de la alți pacienți – de-aia dulce, cu  stafide și alune, dar n-o desfacem. O dăm copiilor altor pacienți, fiindcă ciocolata normală e, clar, pentru copii. Noi, când crăpăm de foame și n-avem absolut nimic de ronțăit, mâncăm un piculeț de ciocolată de la doamna cu sprâncenele rase. Nu ține de foame, dar te-nviorează, numai la gândul că e o specialitate strict nemțească, făcută pentru nemți. Și ce dacă există o tabletuță abia începută, pe tura de dimineață? Când ești singur, pe tura a doua, și n-a mai intrat nimeni de două ceasuri în Prăvălie, și plouă de stinge afară, îți permiți să dezvirginezi ambalajul unei ciocolățele amărui, noi. Ronțăi nițică ciocolată de lux și te gândești  că, în clipa asta,  un spițer din Germania are pacienți.
Poate fiindcă în Germania nu plouă cu găleata, cum plouă la București. Și el, bietul, dacă i-ar crăpa buza să ronțăie ceva – n-are timp.