Cum mi-a trecut de Broscoi

Cred că am avut noroc, pur și simplu.  Dacă n-ar fi existat prin casă o jerpelitură de carte intitulată Inelul pierdut, și azi aș  fi suspinat după Broscoi și aș fi halit felii de pâine prăjită cu unt, scăldate-n lacrimi.
Poate că Moș Nae Batzaria nu s-a gândit fix la mine, când a scris istorioara aia.  Adică nu s-a gândit – băi,  în Bucureștii anilor șaizeci, va locui o amărâtă de patru ani, îndrăgostită de-un broscoi aflat la răcoare. Ia să scriu eu o telenovelă de leac pentru ea, ca să nu mai mănânce numai pâine prăjită cu unt și, mai ales, să nu mai plângă, ca o idioată!
Moș Nae a scris basme pentru copiii normali, care nu dădeau deșteptarea în toată casa la patru dimineața, fiindcă visaseră că: se clatină funia de usturoi atârnată în Pod; în Pod e un cal; albia veche de lemn, aia pe o care o ținem în Pod, se umple de apă și dă pe dinafară.
Moș Nae a scris, fără să bănuiască măcar  că o să exist, o melodramă standard despre castelani bogătani – mamă și fiu, cu fată frumoasă și sfioasă angajată slugă, cu inel de preț dispărut, sluga frumoasă, principalul și unicul suspect de furt, e izgonită din casă, flăcăul, adică băiatul bogătancei, îndrăgostit-lulea de puștoaică, pleacă în căutarea ei, la sfârșit o ia de nevastă.
Fac o paranteză: mamă, cât mă scotea din sărite  flăcăul!… Era și pe copertă. Un cretin cu mustăcioară și cărare pe mijloc. Cu ilic. Negru. Stătea ca un tălâmb sub poalele mă-sii  și n-a plecat decât într-un târziu s-o caute pe fată, care a suferit, în pribegia ei, cu tată bătrân și bolnav, cât nu vă puteți imagina!…
Ce era să fac?!
Mi-am mutat lacrimile de pe Broscoiul arestat, pe Sărmana Inocentă. Închipuiți-vă că, la patru ani, nu poți să plângi în două drame deodată. Când ai patru ani, plângi pentru cea mai proaspătă tragedie. Îmi imaginez că pe asta se bazează și televiziunile din ziua de azi, când bagă breichingniuz.

Am renunțat la pâinea cu unt. Fata aia, în bejenia ei, n-avea de unde unt. Poate o coajă de pâine uscată. Am renunțat și la plâns.
În cele din urmă. instinctul meu de detectiv particular m-a ajutat să mă axez pe adevăratul vinovat: o coțofană. O coțofană furase inelul!… Și până la opt ani n-am mai iubit pe nimeni, cu excepția bunicului meu și-a teatrului radiofonic de la opt seara.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Cum mi-a trecut de Broscoi

  1. ALM zice:

    Constat cu durere că aţi avut o viaţă zbuciumată de la vârsta cea mai fragedă. Şi da, coţofenele au fost mereu de vină pentru obiectele pe care uitam pe unde le-am rătăcit …

  2. zazania zice:

    Dracu’ sa-i ia pe toti Feti-Frumosii de ieri, de azi si de maine. Renato, mi-a placut la nebunie inercarea-de -viol; a fost cea mai tare istorie privind violul pe-jumatate-consimtit.

    • Băi, Zuzu! Eu nu cred în „pe jumătate consimțit”. Violul e ori viol, crimă, pe bune, ori e contrafacere totală și mișelească.
      Cred, însă, că dacă ajungi în situația de violat real, nu mai încape vorbă.

      p.s.: Zi-mi despre ce să scriu ca să apari pe-aici. La dracu, n-am zis chestia asta nimănui, niciodată!

  3. zazania zice:

    Eu nu trebuie sa apar, SUNT aici ! Doar ca uneori ma simt mai confortabil sa fac pe „omul invizilbil”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s