Podul

În Pod era o fereastră mică, dreptunghiulară, care lăsa lumina să treacă fascicular. Un jet de lumină albăstruie în care jucau fire de praf. Practic, mesajul lumii de-afară intra în Podul nostru cu blândețea unui văl din 1001 de nopți.

În Pod mirosea a pădure și-a leuștean. Erau două cufere de lemn, unul mai mare și altul mai mic, puse unul peste altul, ca o scăriță ilegală către geam. Mă tot urcam pe ele, stricând fasciculul de lumină , ca să văd Afarăle. Depozitul de cherestea de peste drum, de unde plecau căruțe cu lemne, trase de cai. La cincizeci de ani distanță, realizez că stăteam în genunchi pe cel de-al doilea cufăr, ca să intru pe net.
Netul anului 1965 era ce se întâmplă pe trotuarul de vizavi, printr-un window cu diagonala de 70 cm.

Băteau caii. Căruțașii băteau caii. Asta făceau. Plângeam și, uneori vomitam de mila lor. Tata mi-a intezis Podul. Acum plângeam și vomitam prin casă, oriunde. M-au dus la spital, mi-au făcut analize, eram sănătoasă tun.

Vomitam de rea ce eram, ca să fiu băgată în seamă. Știți cât e de nasol să fii considerat rău, când tu ai vrea să fii bun cu caii?

Într-o zi, bunicul a umplut o punguliță cu cuburi de zahăr și am coborât împreună la cai. M-a învățat cum să țin palma perfect întinsă, ca să nu mă muște. Le simțeam buzele pipăind în palmă după cuburile de zahăr. Nu le-am simțit niciodată dinții, fiindcă apucau delicat, ca niște căprioare.

Am încetat să vomit prin casă. Într-un fel, devenisem îngerul bun al cailor înainte de corvoadă, și îngerii adevărați nu vomită. Nici măcar nu fac pârț.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, copilărie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Podul

  1. Ce bucată minunată… Tot un cub de zahăr…
    Sunt foarte expresivi caii. Îmi plac tare mult și mie. 🙂

  2. Dan zice:

    Da. Este o caldura care te rascoleste si iti umple ochii de lacrimi. Cum iau ei, delicat, bucata de morcov, felia de mar… poti sa o tii intre degetele stranse ca pentru inchinaciune, ca tot nu gresesc. Si se uita la tine cu ochii aceia mari, parca usor speriati.

    • Nu, nu speriați. Mai degrabă îngândurați. Despre ochi vorbim.
      E un detaliu care mi-a rămas înfipt în cap, din manualul de genetică. Ci-că omul, câinele și calul au gena hemofiliei pe același cromozom, X, în același locus. Poate nu e relevant. Poate există multe suprapuneri între hărțile genetice ale mamiferelor, dar triada asta, om-câine-cal, și nu alta, m-a pus pe gânduri.

  3. Cârcotaşu zice:

    Bine a fost că n-ai mai vomat, dar înger adevărat n-ai fost, că… pârţuri ai făcut! 🙂

  4. Primul om pe care l-am urat in viata mea (adica atunci am descoperit ca exista ura) a fost un vecin de la etajul unu, care a otravit un pisoi mic, negru si jigarit, pripasit pe langa bloc si pe care il ingrijeam noi, copiii. Cred ca aveam vreo 5 ani atunci… Mai tarziu, mult mai tarziu, o vecina nebuna de-a bunicii ne-a omorat pisica (cea mai blanda pisica, si care avea si pui pe care-i alapta!) decapitand-o cu sapa. Dupa niste ani s-a intamplat ca eu sa ma mut in casa bunicii, vecina sa traga sa moara si eu sa-i veghez si sa-i usurez cumva agonia fiindca facea morfina.Si vecina asta, neagra-n cerul gurii toata viata ei, nu stia cum sa-mi multumeasca fiindca ii fac tratament si o ingrijesc si si-a cerut iertare pentru toate relele pe care mi le-a facut. Pentru multe am iertat-o, pentru pisica aia, nu. Ba chiar am fost putin sadica in mintea mea si-am zis ca a primit ce merita…O samanta de rautate exista in fiecare dintre noi, totul e sa n-o lasam sa prinda radacini.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s