Taximetristul (2)

– Chiar mă interesează! – zice. Și virează brusc, la dreapta, pe-o alee.
– De ce-o luăm pe-aici?
– Mai scurtăm drumul. Două sute de metri. Contează.
Mda, ce să zic, mă gândeam, mă bagi prin văgăuna asta plină de gunoaie, pentru două sute de metri!
– Cum vă cheamă? Dacă nu vă deranjează, zice, ca să-i explic de la cine am numărul de telefon.
– Lăsați, că-i spun eu,  c-am stat de vorbă cu un taximetrist care ar vrea să vadă mașina. Cum vă numiți?
– Samoilescu.
– Ha!… Am scos un fel de început de râs, ca atunci când auzi o glumă proastă și vrei să te prefaci că-i bună. Ca pe ăla… Taximetristul ăla criminal. Care-a omorât-o pe fata aia, știți? Au găsit lănțișorul ei de aur în scurgerea de la cadă. Așa l-au prins… Imposibil să nu fi auzit! A scris și Horia Tecuceanu o carte polițistă.
Oprise. Nici nu mi-am dat seama când a scos-o din viteză și-a călcat frâna și râdea încet, cu capul pe spate  și cu motorul  hârâind la ralanti.
– Păi, chiar eu sunt ăla!…
Avea un râs moale, obosit, parcă râdea din aduceri aminte și nu se uita la mine. Se uita în plafonul Daciei lui. Și, oricum, în bezna aia nenorocită din spatele punctului termic îngropat în bălării cât porumbul, n-ar fi putut să vadă că-mi lucește fața. Îmi țineam brațele strâns lipite de corp ca să nu simt cum  izvorăște sudoare prin toți porii și ca să nu put, fiindcă puțeam, pot să jur, acru și iute ca o vulpe. Miroseam a frică și ultima picătură de alcool mi se evaporase din sânge și exact la asta m-am gândit: când o să mă găsească, n-o să mai am strop de alcool în sânge.
– V-am speriat, așa-i?
Abia atunci s-a întors spre mine și-am găsit ceva rezerve finale să-i zâmbesc. ”Băi, dacă e să mor, mor demn! Să nu se bucure animalul ăsta că mi-e frică.”
– Nu, de ce să mă sperii? E o glumă, nu? Samoilescu ăla trebuie că e la pușcărie, încă.
A oprit motorul. Ambele geamuri laterale erau coborâte  și se auzeau greieri sau ceva ce se aude în nopțile de vară, un fel de cârâit metalic, cu întreruperi,  pe care nu-l auzi conștient, auzi doar pauzele din cârâit  și-ți zici –  mamă, ce noapte minunată, „e atâta pace-n aer” și alte  idioțenii de-astea de gânduri care te duc la concluzia că viața merită trăită.
Adevărul e că, în momentele alea, eu mă gândeam că ar fi bine să țip, să strig după ajutor, dar mi-era pur și simplu rușine, fiindcă nu mai făcusem asta niciodată,  adică nici nu eram sigură că știu să urlu și era foarte posibil să nu-mi iasă, și chiar dacă mi-ar fi ieșit, ce câștigam? La dreapta era punctul termic, la stânga spatele unui bloc de garsoniere plin cu babalâci…
– Și Tecuceanu, ce scârbă de om!…
Pe moment, m-a surprins teribil. Nu se gândea cum să mă omoare pe mine, se gândea la Tecuceanu. Horia Tecuceanu. Un cenușiu în ale romanului polițist care începea fiecare liniuță de dialog cu „tovarășe maior”, „tovarășe căpitan”.
– Da, i-am spus, scrie ca vai de capul lui, dar…
– …Dar a contribuit să mă îngroape pe mine!
E, aici a cam răcnit. Destul de tare, cât să-mi relaxez coatele,  să-mi mișc mâinile și să-mi aprind o țigară. Firește că nu i-am cerut voie. Ar fi putut să fie ultima.
– Mi-au distrus viața, a zis. Dar nu de tot. O să trăiesc până-l văd pe procuror după gratii. Am început acțiunea…
– Vreți să ziceți că nu dumneavoastră ați omorât-o pe fata aia?!
A clătinat din cap, exact ca-n filme, un clătinat din cap-clișeu și mie mi s-a părut că bestiile alea de greieri metalici au dat-o pe Vivaldi.
– Am bani, a zis. Mi-au plătit toate salariile câți ani am stat la pușcărie. O să-l bag pe procuror după gratii. Fiindcă mi-a omorât părinții. Nu mă las!…  Plantatul de probe nu e ca plantatul de flori!…
După asta a sucit cheia în contact și n-a mai scos o vorbă până am ajuns în fața blocului meu. I-am plătit și i-am urat „Baftă! ”
– Să-i spuneți prietenului că pot s-o achit în două rate.

 

Acum două zile am văzut pe net filmul Examen, care nu  e rău, dar nu e nici bun, fiindcă mistifică adevărul-adevărat, înlocuindu-l cu altul, mai suculent, mai modern, mai digerabil.
Ori, adevărul e ca o friptură de vită: cam seacă. Dacă nu iei îmbucături mici și nu mesteci bine, s-ar putea să-ți rămână în gât. Și să ai nevoie de manevra Heimlich.