Japoneză micuță, în chimono roșu cu desene aurii și albastre

Bun. Să recapitulăm nițel. Merg, și încă foarte bine. S-au obișnuit cu asta, de parcă așa m-au cunoscut, mergând. Mersul nu mai face doi bani. Merg și merg, merg non-stop. Circul prin sufragerie, trec pe sub masa cu picioare de leu care, la vremea aia e rotundă 362 de zile pe an, dar de Crăciun, de Paște și de ziua mea se face ovală și adună în jurul ei douăzeci și cinci de guri, prevăzute cu dinți, cu esofag, cu stomac, cu tot ce trebuie ca să o lase pustie.

Bunică-mea gătește cel puțin două zile pentru cele trei nenorocite de seri în care se alege praful de tot ce-a gătit ea.

În astea două zile am voie să merg pe unde am chef, mai puțin la bucătărie. Stau oropsită lângă el, care stă de-a latul patului și citește ceva greu și captivant, numai să nu-i vină în minte să dea prin bucătărie, s-o încurce pe ea.
Deci rămăsesem acolo unde călătoream peste tot, prin casă, dar nimeni nu-mi mai considera mersul un talent.

Trebuie să fac ceva să le captez atenția. Îmi scormonesc creierii și, până la urmă găsesc. Mă specializez rapid în cea mai veche meserie de pe lume. Nu, nu e aia la care v-ați gândit voi. E cealaltă. Meseria de spărgător.
De pe scăunel pe scaun, de pe scaun pe bufet. Deschid vitrinioara, care arată ca un acvariu mai special, făcut din șase ferestruici înguste, și aleg de-acolo o ceșcuță. Doamne, cât e de frumoasă și de ușoară! Materialul ăsta rece și neted care seamănă cu sticla, doar că nu se vede prin el, se numește porțelan. Ceașca e albă doar pe dinăuntru, pe dinafară e o poveste. De jur-împrejurul ei e un câmp frumos, cu ierburi mai înalte din loc în loc, roșii și aurii, ca niște flăcărui. Undeva, departe, cresc niște căsuțe roșii cu acoperișuri supraetajate și cu margini întoarse, ca niște pălării puse unele peste altele, din ce în ce mai mici. De-acolo, de la căsuțe, vine o japoneză micuță, îmbrăcată în kimono roșu, cu desene aurii și albastre. Are părul negru, strâns în coc și, dacă te uiți atent, vezi până și acele lungi, cu bumbi la capete, patru la număr, care-i țin strâns părul ăla minunat de negru. Știți cât e de mică? Tot capul ei, cu fețișoara, cu ochii ca două liniuțe și cocul, e cât un bob de piper. E cea mai mică făptură pe care am văzut-o vreodată. Se plimbă singură pe câmpul roșu, cu o umbreluță deschisă, rezemată de umăr. Când o privesc eu, se oprește. Dacă mă uit la ea cinci minute, cinci minute înțepenește, speriată că am surprins-o în timpul plimbării secrete. Întotdeauna o găsesc în același loc, în partea opusă toartei. Face ea cumva și parcurge jumătate de ceașcă până dăm nas în nas. Uneori o mângâi, alteori o împing cu degetul: hai, mergi mai departe, că nu te spun nimănui!… Nici nu se clintește! Deși știu c-o iubesc, știu și că e tare vicleană. De-aia am de gând s-o pedepsesc. Chiar azi.O iau înapoi – bufet, scaun, scăunel, covor -, cu japoneza în mână și nu mă opresc decât atunci când dau de bunicu. Suntem numai noi doi, singuri, în toată casa. El citește în bucătărie, fiindcă bunică-mea l-a lăsat să păzească o fiertură lungă, poate fi carne de vacă sau fasole. Orice-ar fi, aburește geamul și miroase grețos. El e cufundat în Casa Buddenbrook, fiindcă blestemații ăia de regi ai Franței s-au terminat, în sfârșit. Întinde o mână spre mine fără să-și ia ochii din carte. Asta, în mod normal, înseamnă că am voie să stau la el în brațe dacă sunt cuminte și că, o jumătate de carte va sta pe genunchii mei, în vreme ce eu o să adulmec, foarte pe furiș, mirosul săpunului de ras și-al lavandei spirtoase cu care se pălmuiește în fiecare dimineață, când își rade barba și își tunde mustața.
Numai că de data asta mă opresc la un metru de el, ca să rezolvăm problema micuței japoneze. Îl aștept, răbdătoare, să mă privească. Abia după aia ridic brațul drept la orizontală, ținând japoneza de toartă. Din poziția asta, sunt absolut sigură că ea vede cimentul gri cu pietricele albe, ca din avion. Zic „ VEZI?” și desfac degetele. Porțelanul fin nu lasă cioburi. Se transformă direct în praf și pulbere și, odată cu el, și japoneza mea.
L-am surprins?
L-am surprins.
Casa Buddenbrook e ca și inexistentă. Bucătăria noastră trebuie măturată urgent. Numai asta contează, deocamdată și, odată cu asta, contez și eu.
Repet figura de cinci ori, cu succes, fiindcă în acvariul bufetului sunt șase japoneze micuțe și singuratice care se plimbă pe cești. Când s-o sparg pe ultima, pe cea de-a șasea, bunicu‘ e deja antrenat pentru eveniment. Prinde ceașca în cădere liberă, o mângâie, ca și cum ar șterge-o de praf, mă urcă pe genunchi și-mi spune povestea micuței japoneze care se plimbă pe câmp, în așteptarea iubitului ei. Pe urmă o ducem împreună pe supraviețuitoare în bufet, schimbăm aranjamentul vitrinei, ca să nu se prindă nimeni că surorile ei lipsesc și ăsta rămâne primul nostru secret. Pe viață. Oricum, serviciul ăla de cafea era prea valoros ca să fie vreodată pus la bătaie.

Câteodată, noaptea, când mă trezește vreun zgomot al casei, mă urc până la acvariul cu șase ferestre și stau de vorbă cu ultima și cea mai tristă japoneză cu umbreluță și kimono roșu. Așteptăm împreună iubitul – ce-o fi și ăla, iubit -și privim amândouă în aceeași direcție.

Ea îl mai așteaptă și azi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Japoneză micuță, în chimono roșu cu desene aurii și albastre

  1. Drugwash zice:

    Oare de-aia mi-o fi răsturnat pisoiul ghivecele cu flori…? 🙄 Of, ce ţi-e şi cu copiii ăştia…! 🙂

  2. Q_sound zice:

    Cestile bunicii tale nu se izmeneau in acvariu,ele tineau captive in asteptare japoneze micute…( desi micute mie imi suna a pleonasm cand vine vorba de femeile japoneze)
    Insa nu am inteles de ce ‘ vicleana’? Ar fi interesant daca ti-ai aminti exact ce gandeai atunci.

    La mine a fost invers: cand ne strangeam toata familia, mama scotea portelanurile fine- imi aduc aminte ca farfuriile erau aproape transparente- si eu ma crispam toata sa nu trantesc lingura sau furculita prea tare, sa nu ciobesc perfectiunea . Imi pierea si cheful sa mai mananc ceva…Era ca si cum ai manca pe un tablou sau pe pian- abia atunci realizezi distanta dintre arta si esofag, stomac, ficat, vezicula biliara etc.)

  3. De ce vicleană?Păi, dacă se oprea din drum și înțepenea ca statuia, cât stăteam cu ochii pe ea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s