Speriosu’

De fapt, îl chema Sevastre.
Eu îl poreclisem Speriosu’ fiindcă-mi era frică de el. N-aș putea să zic de ce. Mă neliniștea, pur și simplu. Nu mai mult ca satârul atârnat de-un piron, în podul casei, care se bâțâia când trânteai ușa, dar mult mai serios ca funia de usturoi. Funia de usturoi se oprea greu din balans! Se oprea cu doar câteva secunde înainte de-a putea să jur că e vie.

Sevastre se mișca puțin. Înainte și-napoi.  Cred că dansul lui blestemat – dă din pensulă de două ori și repede fuge trei pași înapoi, și iar se repede la pânză, iar mâzgălește ceva… – du-te vino-ul ăsta agitat mă umplea de groază mai ceva ca satârul, mai ceva ca usturoiul.
Și nici nu-l vedeam vreodată venind sau plecând. Era mereu acolo, în fața pânzei, nesigur, poate nebun.
Picta ca și cum ar fi dârdâit de frig și niciodată, dar niciodată nu s-a uitat în sus, la fereastra mea, de unde-l urmăream zi după zi, ca să-i văd fața. Practic, n-avea față. Era ca usturoiul. Ca satârul.

Într-o vreme a dat cu grund peste grund, pe o pictură care mie-mi semăna a aragaz cu patru ochiuri și, chiar la vârsta aia mică, cinci ani, tot îmi puneam o întrebare nelegiuită: de ce ai picta un aragaz? Și de ce l-ai șterge mereu? Ce să nu-ți placă la un aragaz cu patru ochiuri? Unde să fi greșit, dacă ai pictat fațada aragazului, cu alb, și butoanele cu negru  – corect?
Mama a zis că poate nu e aragaz.
N-am contrazis-o. Nu prea-mi plăcea să intru în conflict cu ea.  Când observam că nu se mai poate și nu se mai poate și nimeni nu ține cont de mine, luam forfecuța de unghii și tăiam un năsturel  de la pijama și-l înghițeam. Și pe urmă le spuneam că am înghițit un nasture și mă puneau să vomit în lighenaș și, cel puțin o vreme, mă băgau în seamă.
Pentru aragazul lui Sevastre n-am înghițit nasturi. Am rămas la geam, zile și  zile, ca să urmăresc ce se-ntâmplă, fiindcă, deși părea un aragaz alb cu butoane negre, în toată regula, prea-l ștergea mereu cu grund.
Și eu nu mai eram sigură de nimic.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, amintiri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Speriosu’

  1. ALM zice:

    Poate era o încercare de pictură în relief. Cam câte straturi aţi numărat?

  2. Cum stii tu, Renato, sa trezesti nostalgii! Ce vremuri frumoase, cind lumea inca mai dedea cu grund!
    Acu? Nu mai da nici dracu’! Toti, de dimineata pina dimineata, dau cu ground.
    Cu ground simplu, cu underground, cu overground, cu background, cu upground, zici ca i-a piscat pa toti aceeasi insecta. Nu mai exista respect pentru valori, pentru traditii, de fapt pentru nimic!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s