Să-i dăm Săftoaicei ce-i al Cezarului!

Nu pot să nu revin asupra subiectului! Am citit ultimele 40 de pagini pe nerăsuflate. Deși Elena Udrea fusese deja tranșată, condimentată, lăsată la maturat  într-un amestec fin de  uleiuri virgine plus câteva picături de vin vechi, din cramele Dinescului sau ale Băncii Naționale – nu-mi dau seama, că eu nu stric pe friptură un vin mai presus de doișpe lei. În ultimul sfert de centimetru de carte nu mai e vorba despre Elena Udrea, deja mâncată în penultimul sfert de centimetru, ci de politica externă a Băsescului. Atâta câtă a fost ea. Prin urmare, după ce ultima lopată de pământ a acoperit decolteul indecent al blondei de la Cotroceni, care era non-stop la Cotroceni, abia după ce n-a mai lucrat acolo, Adriana Săftoiu revine la subiectul ratat: cronica unei domnii de zece ani, din a cărei barcă ea a sărit foarte de timpuriu. Nu suficient de timpuriu, ca să nu mai fie nevoie de mărturisirea asta. Când închizi cartea, ai sentimentul – cel puțin eu l-am avut-, că Adriana a scris povestea ca să convingă populația cititoare că, indiferent câte compromisuri ai face, în tonalitatea sinceritate, ingenuitate și bună credință, tot mai faci unul, ca să-ți respecți fișa postului. Dar, dacă vă zic că finalul e  scris în cel mai curat ritm de thriller american, înseamnă că Adriana Săftoiu e cam scriitor și e păcat că n-a modulat toată povestea asta într-un roman de ficțiune cărnos-osos-articulat. Și să fi semnat cu pseudonim, Matildush D.P.Dush.Putea băga și Restul. Spre bucuria omului simplu.