De ziua muncii…

La ce să mă gândesc, Mai Întâi, de ziua muncii, dacă nu la patronul meu?
Mi se pare absolut logic și de bun simț.
Primul meu patron a fost Statul. Mi-a pus în mână o repartiție guvernamentală, mi-a arătat pe hartă unde trebuie să mă duc și m-a asigurat că voi câștiga lunar 2150 de lei, ca stagiar.  Cu 100 de lei mai mult decât cei de-un leat cu mine, fiindcă mai lucrasem, înainte de facultate, doi ani, ca muncitor necalificat. De gașcă Patron, Statul! Tot el a organizat un concurs de „mediu urban”, l-am luat și m-am mutat în orașul de baștină. Mi-am și ales unde vreau să muncesc: la 4 stații de troleibuz de casă.
Patronul-Stat era atât de mare și de puternic, încât nu mă puteam duce la el cu vreo jalbă-n proțap, fiindcă era ubicuu, n-avea chip, n-avea birou, n-avea listă de audiențe. Ca orice nimeni perfect, Statul mă patrona cu inteligență, pe modelul chinezesc. În anii șaptezeci, în China nu existau tribunale fiindcă nu și-ar fi justificat existența – nimeni n-avea a se plânge de nimic. Așa și eu, sub patronatul Statului, n-aveam de ce să aflu adresa sediului unde aș putea depune o petiție, fiindcă, în marea lui înțelepciune, făcuse legea care suna în așa fel încât îmi respecta puținele drepturi, dareventualele mele nemulțumiri erau anihilate la îndatoriri, așa că n-aveam de ce să mă plâng.

Următorii patroni au fost: un italian (singurii zece ani în care m-am dus cu plăcere la muncă) și doi autohtoni.  Pe doamna patron autohton am părăsit-o când a făcut abuz în serviciu și mi-a socotit sâmbetele la lucrătoare, micșorându-mi automat concediul de odihnă cu patru zile. Pe actualul domn patron încă nu l-am părăsit, din curiozitate, în principal, o curiozitate neconstructivă, care se bate cu instinctul de autoconservare, fiindcă vreau să văd cât pot ține pe linia de plutire o afacere al cărui patron își dă cu stângul în dreptul, constant, la sfatul unor oameni de încredere.

Tuturor foștilor și actualilor mei patroni, de Ziua Muncii, le urez să fie inteligenți!

Cam atât!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, părerea mea, Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la De ziua muncii…

  1. abisurile zice:

    Să fie ! Primul pas ? Citirea printre rânduri. Dincolo de cuvinte.

  2. Cârcotaşu zice:

    Poate-aş fi curios care erau nemulţumirile pe vremea lu’ statu’. Or’ş’cât p-atunci nu-ţi lua nimeni zile din concediu şi nici alte alea. Cu italianu’ e simplu, îl ciupeai tu, era mişto! Cu ăsta de-acu’ ce să mai, dacă-i fraier o să dea faliment. Da’ tu ce-o să faci? Mai mult ca sigur o să pierzi!

  3. sorin zice:

    cred ca primul patron a fost totusi daca nu mai inteligent macar mai intelegator si eficient, deci mai respectabil, decat urmatorii 😦

    • Primul patron a fost singurul care n-a cerut să ai experiență la primul tău loc de muncă. Se mulțumea cu stagiile practice din vacanțe. Care s-au dovedit aproape experiență. Primul patron era ca un mort în coșciug: impresionant, dar incapabil să reacționeze. În felul ăsta, nu se făcea de râs, rămâneai cu impresia că e impresionant.
      Primul patron îți respecta în mod tacit drepturile, În sensul că nu ți le încălca.
      Primul patron, un comunist, egalizator de drepturi prin definiție, avea un cod al culorilor după care oamenii se ghidau fără să-și dea seama: când i te adresezi halatului alb, apoi să știi că ăla a făcut 5 ani de facultate; halatul bleu a făcut o postliceală de doi ani, e cam ca un vânzător de dulciuri, dar nițel mai responsabil și mai în cunoștință de cauză. Halatul albastru spală pe jos. Nu i te adresezi decât dacă vrei un pahar cu apă. Dar apa și paharele erau pe-o măsuță, la îndemână ,deci, de ce i te-ai fi adresat?
      Primul patron accepta să dea o șansă zicalei ”cine are carte, are parte”…

      Al doilea patron, ăla italian, despre care presupune Cârcotașul că eram cu el în relație de ciupeală – fie de șliț, fe de buzunar, era un medic între două vârste, italian, foarte bogat, care a profitat de un artificiu al legislației italiene – cine investește într-o țară fostă comunistă, e scutit de un anume procent din impozitul pe venit. Firește că un tip a cărei nevastă a moștenit o afacere cu bijuterii în Italia și are oarece domenii – păduri, lacuri, riscă să piardă niște bani într-o afacere în estul Europei, ca să mai scutească niște bani la fiscul italian, Să-l citez: ”Renatina, oricâți bani aș pierde aici, e mai puțin decât impozitele mele,”…
      Aș fi putut să-ți dau răspunsul pe mail, în privat, dar prefer să fie aici, să-l citească și Cârcotașul și, poate, să priceapă că relația cu patronul nu e ”pupă-l în bot și papă-i tot!”
      Asta e valabil când dai cu mopul.

  4. Logic, ar urma firescul „e timpul sa fiu propriul meu patron”. Desi nu cred ca-i asa o mare fericire la vremurile astea… Dar merita incercat macar pentru a vedea ce vor scrie viitorii tai angajati despre tine. 🙂

    • Timpul ”să fiu propriul meu patron” e un condițional: aș putea fi, dacă aș avea cu ce.
      N-am.
      Așa că n-am nici viitori angajați.
      Firește că am înțeles aluzia. Cred că aș fi ca patronul italian: luăm hotărârile împreună și, dacă e doar decizia mea, le dau impresia că am luat-o împreună. 🙂

  5. clujanu zice:

    bietul meu patron, ce s-ar face el fara mine?! noroc ca iesim impreuna la pensie.

    nu-i doresc nimic, scriam si eu…

  6. psi zice:

    he, he. nu m-am gândit de 1 mai la foștii patroni (l-am avut și eu pe stat primul) dar mi-a plăcut urarea ta adresată lor. și mi-am amintit că la prima lecție de economie din facultate, profesorul, un moșuleț simpatic, a avut curajul să recunoască în fața noastră: cel mai mare capital al unei societăți, firme sau cum s-o numi ea, dar care nu apare niciodată înregistrat pe undeva este capitalul uman.
    în mod curios, cheltuielile cu personalul din analiza financiară a oricărei <> sunt primele descăpățânate atunci când apar seismele în cash flow.

    • psi, nu pot face față unui dialog cu un specialist. Dar am înțeles ce zicea moșulețul tău. În practică, după mine, lucrurile stau cam așa: dacă nu-l poți motiva pecuniar, la un moment dat, motivează-l uman.

      • psi zice:

        exact așa și stau lucrurile, renata! 🙂 s-a demonstrat de n ori că recunoașterea este factorul care leagă cel mai bine amgajatul de superiorul lui. două vorbe spuse când trebuie și o apreciere m-au ținut pe mine într-un domeniu diametral opus a ceea ce fac acum vreo 14 ani. culmea, salariul era derizoriu. dar cine are urechi???
        să fie inteligenți zic și eu.

      • Patronii români sunt ”disperați” de starea lor de noi capitaliști. Patronii străini și capitaliști nu sunt disperați de nimic. Mă refer la vest-europeni cu studii superioare, nu la stăpâni de carmangerii care s-au hotărât să devină boieri în România, în domeniul IT.
        Culmea-culmilor: îl stimez și-l iubesc pe actualul meu patron român, fiindcă a pornit de la sapă și a ajuns în Marea Adunare Națională, pe timpul ceaușeștilor. În subsidiar, pe domeniul lui, e un foarte bun profesionist. Ghinionul lui, n-a reușit să iasă din marea adunare națională, deși ea nu mai există. Are un delay de care nu e conștient și nici nu-l gestionează. Dar… la dracu! Știe coloranți naturali folosiți de egipteni și merită indulgență! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s