Cum de-am ajuns să fac ce fac

Uneori îmi pun întrebarea asta.
Când încasările sunt prea mici, când ieftinește nea ministrul sănătății medicamentele pe raft, când îmi explică o babă de ce e mai bun ceaiul de sânziene decât enalaprilul la tensiune… Atunci mă întreb cum am ajuns să fac ce fac.
Nooo! Aia că și tata era spițer nu stă-n picioare. N-a avut, bietul de el, nicio pretenție la ”din tată-n fiică”. Dacă ar fi fost după el, m-ar fi făcut agent de bursă, fiindcă asta fusese el până a început războiul și, dacă nu i-ar fi spus un amic, în tramvaiul 26, că medicii și farmaciștii rămân în spatele frontului, s-ar fi înscris la Academia de înalte Studii Comerciale și Industriale, și nu la Farmacie. Dar în anii 80 singura Bursă care exista se referea la o mică indemnizație lunară pe care o primeau studenții căsătoriți sau foarte studioși.
Așa că, ori de câte ori cineva îmi pufnește disprețuitor în nas și-mi zice să-l mai slăbesc cu chimicalele, fiindcă el studiază revista AS săptămânal și ziarul Ring în fiecare zi la metrou, și ceaiul de sânziene vindecă 48 de maladii, inclusiv cancerul de limbă și epilepsia, eu îmi mușc limba și caut prin memorie un inculpat în cazul de ce fac ce fac, căruia îi aplic, mintal, un pumn în bot și-l las știrb de trei dinți din față, în așa fel încât autodidactul de la tejghea să plece cu toți dinții la el și cu un ceai de sânziene, bine-nțeles.

După multe căutări, în care am filtrat suspecții și probele de m-a luat amețeala, am găsit: REBUS. De la cuvinte încrucișate mi se trage. Că, atunci când m-a dus tata la un universitar să-mi testeze  afinitățile mele cu chimia (i se explicase că programa liceelor de artă nu prevede, în domeniul științelor exacte, mai mult decât o blândă familiarizare cu ideea că totuși ele există) , ăla mi-a cerut să-i spun care sunt simbolurile următoarelor elemente: calciu, magneziu, nichel, aluminiu, clor. Și am știut!  Bine, m-a încuiat cu potasiul, dar omul a presupus că deja mă hăituise destul în preliminare și i-a zis fostului său coleg de facultate, recte tata: ”E bine, Costică! Fata o să se descurce!…”

Profesorul ăsta a murit. A fost, cred, unul dintre greii chimiei analitice  ( o chestie mișto – seamănă cu tehnica scrierii unui roman polițist) și n-am unde să-l sun acum, să-l invit la un ceai de sânziene și să-i mulțumesc că fac ce fac.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în amintiri, Uncategorized și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

42 de răspunsuri la Cum de-am ajuns să fac ce fac

  1. psi zice:

    ştii, citindu-te m-a trăznit că deşi am iubit chimia într-un fel cam greu de explicat, niciodată nu mi-a trăznit prin cap să mă fac spiţer. curios aş spune, de-a dreptul curios, eu visam doar chimie organică, macrocicluri şi succesiuni benzenice musai angrenate în proiecte macro. ce-o fi fost în capul meu?
    a, da, am terminat ase-ul. 🙂

  2. Consideră-te norocoasă! Oamenii îi respectă pe cei care lucrează cu cifre, ca să nu mai zic de bani. 🙂

  3. clujanu zice:

    cineva multumit de munca lui, lucru rar!

    • Sunt de acord, clujene, finalul induce nițel în eroare. De fapt, ai dreptate: sunt mulțumită de munca mea. Dar de aici și până la a face ceea ce îți place, e cale lungă.

    • klaus zice:

      Si eu sunt multumit cu munca mea. Nu e doar sursa de stres ci si de multe satisfactii. Parerea mea e ca nimeni n-ar trebui sa faca ceva ce nu-i place decat temporar, de necesitate. Altfel e boala curata!

      • Da, și eu sunt mulțumită cu munca mea. Că îmi dă un salariu. Că nu mă las păcălită, în calitate de pacient, într-o altă farmacie. 🙂
        Că uneori, destul de des, cineva zice ”Am venit DOAR să vă mulțumesc!”… Nu cumpără nimic, nu-mi amintesc pentru ce îmi mulțumește, ce i-oi fi recomandat și am nimerit-o dar, per total, un minut îmi zburdă serotonina prin sânge. Destul cât să mă duc și săptămâna următoare la serviciu.
        Pe primul meu blog, klaus, scrisesem despre mine că îmi detest meseria, dar o fac în așa fel încât să nu se prindă nimeni că n-o iubesc. Sau ceva de genul ăsta.
        Dacă ai citit Nono, e un loc, acolo, unde ursul strigă după Înger: Adică mă sfătuiești să fac un compromis?!
        Ei, cam la asta se rezumă povestea vieții oricui: să faci compromisuri minime, doar cât să rămâi fericit. Sau măcar bine-dispus.

      • klaus zice:

        Nu, din pacate n-am citit Nono! As vrea sa-l am cu dedicatie, in doua exemplare, pentru copii mei. O sa-ti spun si de ce n-am dat curs acestui demers. Pentru ca atunci cand mi-ai trimis o carte, banii pe care i-am trimis, contravaloarea, se intelege, mi-au revenit . Si nu mi se pare normal!
        In ceea ce priveste arta compromisului s-ar putea sa fiu ultima persoana de la care sa primesti/accepti sfaturi. Nebuniile mele, asa le numesc, sunt rezervate mie. Nu inteleg notiunea de compromis mic. Pentru mine un compromis e deja mare dar daca l-am facut ma uit doar inainte. Chiar daca in fundal se aud scrasnete de dinti despre care n-as jura ca nu sunt ale mele 🙂 .

      • klaus, dacă înlocuiești în prima frază cuvântul ”carte” cu ”cadou”, imediat înțelegi de ce banii ți-au fost trimiși înapoi. 🙂
        Despre compromis… iată un exemplu și aștept un răspuns. În marile lanțuri farmaceutice salariile sefilor sunt aproape duble, față de al meu. Acolo se practică politica lui ”trebuie să” vindeți 1000 cutii de algocalmin pe lună, să zicem. Crezi că există vreun farmacist care să nu știe că algocalminul nu tratează nimic, rezolvă temporar durerea și-atât? Și totuși oamenii ăia se străduiesc să-și facă targhetul de vânzări la produsele țintă din luna respectivă, ca să-și păstreze locul de muncă. Fac, deci, un compromis între ce-au învățat și politica de vânzări a patronatului respectiv. Presupunând că nu l-ar accepta, ar fi dați afară. Și-ar căuta de lucru și ar găsi, probabil, în alt lanț. Cu aceleași cerințe. Tu cum ai evita acest compromis? Am ales un exemplu în care, întâmplător, nu sunt implicată, pentru că muncesc într-o farmacie independentă, una din cele pe care le numeri pe degete într-un oraș, și care sunt pe cale de dispariție tocmai din motive economice.

      • klaus zice:

        Aoleu! Mii de scuze! Aveam senzatia ca-mi scapa ceva si abia acum am realizat. Diferenta dintre multumire si placere. Deci imi place ce fac! 🙂

      • clujanu zice:

        mai exista si alte situatii in care viata te arunca. la ora aceasta meseria mea este foarte putin cautata. si mai am si 61 de ani. pot spune ca la locul meu de munca fac cam 6 meserii ( vorba unui prieten, mai am nevoie de una si mor de foame ). evident doar una ma multumeste dar se iveste foarte rar ocazia. ma gandesc, uneori, daca am facut vreun compromis acceptand postul!

  4. krantzro zice:

    Am şi eu o curiozitate: bag de seamă că homeopatia e de neacceptat pentru tine şi te încrezi orbeşte doar în chimicalele de sinteză. Chiar e atât de inutilă cum spui?

    • Unde am zis asta, krantz? Am studiat homeopatie și fitoterapie și sunt de acord cu terapiile complementare. Repet: complementare. Adică e chiar indicat să asociezi produse naturale tratamentului medicamentos, atunci când este cazul. ATUNCI CÂND ESTE CAZUL. Și când recomandările sunt făcute de specialist, nu de vecina de palier sau de publicațiile de la chioșc. (Eu însămi m-am tratat cu mult succes la un doctor homeopat, într-o situație în care medicamentele de sinteză nu-și aveau rostul.)
      Dar e complet greșit să ÎNLOCUIEȘTI cu de la tine putere, ca pacient, după ureche, medicația prescrisă cu produse naturale sau homeo, considerând că sunt de alternativă.
      Homeopatia nu tratează boli, tratează simptome în strânsă legătură cu terenul individual al pacientului (o sumă de caracteristici psiho-somatice care-l clasifică în homeopatie)
      Fitoterapia este minunată în afecțiuni minore și ÎN PREVENȚIA unor boli. De asemenea, produsul natural bine ales și bine dozat, crește eficiența unor medicamente. Deci se pot ASOCIA.
      Iată exemple banale:
      – să asociezi conezima Q10, obligatoriu, tratamentului cu antihipertensive și beta-blocante, știind că acestea reduc concentrația de CoQ10 normală din organism.
      – să asociezi 1-2g de levo-carnitină zilnic în schema de tratament a cardiacilor cu risc crescut de infarct, știut fiindcă aceasta crește oxigenarea mușchiului cardiac.
      – să asociezi un hepato-protector și omega 3 tratamentului hipocolesterolemiant (statine).
      – să nu te repezi la somnifere de sinteză, până când n-ai încercat melisă+passiflora+lavandă+hamei
      Și lista poate continua. Dar nu după ziar!

      • krantzro zice:

        Am o pereche de mâini ridicate în sus. Mă predau! 🙂
        O recomandare pentru colesterol mărit?

      • krantz, eu înghit ulei de pește, 1g pe zi, de la diverși producători:
        http://www.lysi.ro/produse/omega-3/
        http://hofigalonline.ro/ulei-de-peste-900-mg–-cps-moi/72.htm
        Lysi e o firmă care trăiește numai din ce pescuiește în Oceanul Înghețat. Mă gândesc că produsele sunt de bună calitate fiindcă sunt producătorii materiei prime, nu o cumpără de ici-colo.
        Hofigal e firma pentru care lucrez și încă au o sursă de ulei de pește din ape nepoluate.
        Asocierea cu anghinare potențează efectul hipocolesterolemiant al uleiului de pește.

        Dezavantajul statinelor (simvastatină, rosuvastatină…) e că scad colesterolul numai pe timpul tratamentului, care apoi revine la valorile vechi, poate ceva mai mari. Dacă pui în balanță efectul lor benefic (scad colesterolul) cu toxicitatea hepatică, preferi să trăiești cu un colesterol mărit.
        Colesterolul, ca și glicemia, mai scad în absența totală a stresului. Adică dacă ești tânăr, sănătos, frumos, norocos și bogat. 🙂

  5. klaus zice:

    Parca ai participat la ceva simpozion al SRH. Ce ai prezentat acolo?

    • Ei, a fost nițel mai complicat. Un studiu despre creșterea adresabilității față de o farmacie care deține și remedii homeopate.
      Nu era o lucrare de homeopatie pentru că nu sunt specialist în domeniu. A fost doar o materie de studiu pentru mine.

  6. kenzaurbo zice:

    Rebusul e de vină, deci… Potasiu a încurcat pe toată lumea până să apară limbajul academic de butoneală, să-i dea ‘K’. 🙂
    Mă încearcă o nuanță de regret, așa, nu frustrare la faza cu tatăl tău de mână la acea testare. Na, știi cum e, omul își dorește ce-i lipsește, ce nu a putut avea. Pe mine părinții m-au lăsat întotdeauna să decid singură- desigur, îmi făceau o expunere înainte, succintă, să nu mă obosească prea mult, pe puncte principale-fiind adepți ai principiului de a-ți asuma singur alegerile, chiar și greșelile, mai ales alea. Și cred că atunci, la examenul de liceu, mi-a fost cel mai frică. Poate pentru că era prima decizie importantă pe care o luam la 14 ani, fiind încă un copil, când i-am lăsat pe toți mască cu alegerile mele. Pe urmă, nimic nu mi s-a mai părut așa dramatic. :))
    Am o rugăminte: voi, spițerii, ati avut, în mod sigur, multe solicitări pe acest produs, dar eu te rog ca femeie pe o alta- ce pilulă îmi recomanzi să-mi piară pofta de dulciuri?Nu, n-am diabet. Nici țigările nu mă ajută…

    • A fost o alegere de alternativă. Am prins anii nenorociți în care Ceaușeștii tăiaseră la sânge numărul de locuri la admitere în facultățile de artă. (pian principal – 3 locuri, pedagogie (teorie muzicală) – 1, dirijat-compoziție – an închis). Ai mei au considerat întotdeauna că TREBUIE să faci o facultate. E o poveste lungă, pe alocuri tristă.

      Pofta de dulce indică un nivel scăzut de serotonină (hormonul fericirii) 🙂 și/sau o carență de crom. Există capsule de crom picolinat pe piață.
      Ceva dulce se traduce în cap prin ceva bun sau invers. Deci trebuie să te autoeduci. Poate faci din când în când hipoglicemie? Nu știu. Încearcă o bucățică de ciocolată neagră, ori de câte ori…
      Diagnosticul de diabet se pune în urma unor analize specifice (hemoglobina glicozilată), glicemia normală pe nemâncate (așa cum se face un set de analize bazale) nu-i spune mare lucru doctorului.

  7. ALM zice:

    Să vă spun şi eu o poveste. Dacă am mai spus-o, mii de scuze.
    În luna mai 2013 nu mai puteam să merg 50 de metri fără o oprire, ca să-mi treacă durerea atroce din gamba piciorului drept. Claudicaţie intermitentă! Medica de familie a ridicat din umeri şi m-a trimis la o medică specialistă. Ecografie Doppler şi verdictul: operaţie în maximum trei luni, fie stenturi, fie bypass, altfel cangrenă. Altă soluţie nu există – am îngăimat eu? NU!

    Cum nu-mi plac spitalele, policlinicile şi alte locuri unde dospesc medici, am intrat pe internet. Aşa am aflat că există un remediu natural, cu rezultate bune şi fără contraindicaţii – Formula FLOW:
    http://www.farmacia-naturista.com/formula-flow-bypass-stent-nutritional-provita-nutrition.html

    Am luat legătura cu medicul specialist al firmei canadiene şi am urmat diagrama de tratament indicată de el. Aproape un an l-am urmat, fiindcă organismul meu nu se lăsa uşor convins. Oricum, primele rezultate au apărut în prima săptămână de tratament! Nu uluitore, doar încurajatoare.

    Astăzi e bine, cu excepţia faptului că nu pot porni la drum cu un sprint! În pas normal merg oricât, piciorul drept este la fel de cald ca şi stângul, pentru vârsta mea e bine …

    • Alm, dacă Flow te-a scăpat de operație, produsul e ok. Ia în continuare.
      Nu e de neglijat nici posibilitatea ca medicii să fi exagerat un pic.
      Maică-mea ia Wobenzym pentru o tromboflebită recalcitrantă și piciorul arată cu mult mai bine decât pe vremea tratamentului clasic. 🙂
      Să mă contrazic și eu, în teoriile mele, pe mine însămi: gemoderivatul de coacăz negru e mai eficient în stări inflamatorii-alergice decât antihistaminele de sinteză. Probat pe organismul personal!
      Ce nu înțelegem noi, ”oamenii simpli” 🙂 , e că rezultatele studiilor clinice sunt statistică și prospectul produsului e conform acestor rezultate. Dar fiecare individ are o reacție individuală la tratamentul administrat. Oricare dintre noi poate reacționa ideal sau deloc sau conform normei.
      Poate că, în spatele tuturor acestor teorii și protocoale se află efectul placebo și efectul nocebo. Dacă ne legăm nițel de bătăliile actuale de la televizor, Dumnezeu e Placebo și Dracul e Nocebo și amândoi coexistă în noi. 🙂
      p.s.: … și totuși febra scade cu antipiretice de sinteză, clasice, vechi. Poate doar yoghinii se termoreglează prin meditație, ceea ce e rău, fiindcă febra, ca și durerea, sunt simptome salvatoare de viață. Trag semnalul de alarmă că ceva nu e în ordine, până nu e prea târziu.

      • ALM zice:

        Tratamentul cu Formula FLOW l-am terminat de aproape un an. În continuare iau şi eu Omegi (Krill Oil) şi alte suplimente care ar trebui să regleze colesterolul şi trigliceridele. După o experienţă neplăcută cu Lipanthyl am terminat cu statinele şi fibraţii. Totuşi, mă întreb cum poate un medic specialist să indice astfel de tratamente diabeticilor, când oricine ştie că aceştia au probleme cu complicaţiile diabetice (renale, tiroidiene)?

    • Eugenia zice:

      Cum ati luat legatura cu cei de la Formula Flow? Unde i-ati gasit?
      Ati luat si EDTA ( sau Cardio Drops) sau alte medicamente impreuna cu Formula Flow?
      Multumesc.

  8. Eu votez pentru medicație și medic, nu tratament după ureche. Sunt multe victime ale ignoranței, care evită „chimicalele” și se condamnă singuri. Ai o profesie frumoasă pentru că poți să ajuți oameni (pe cei care vor să se lase ajutați). Compromisuri cred că faci la orice loc de muncă, indiferent de ce poziție ocupi.

    • Știi, eu deja fac alergie la cuvântul ”chimicale” și le explic pacienților că se numesc chimicale produsele de la magazinul de peste drum, acolo unde au vopsele și diluanți și insecticide și detergenți. Zadarnic însă. Manipularea prin sintagme funcționează excelent. Nu doar la noi, peste tot.
      ”Sfatul farmacistului” e în fișa postului. El conține recomandarea unui medicament plus toate detaliile privind administrare, reacții advere, contraindicații, dar și trimisul bolnavului la doctor. Ei, bine, am observat că oamenii foarte școliți sau foarte simpli urmează sfaturile farmacistului cu docilitate. Dar categoria aia de mijloc (știu să citească dar nu le folosește la nimic 🙂 ) e foarte pricepută la automedicație și, dacă e să urmeze un sfat, apoi îl urmează pe cel al vecinei de palier.

  9. Andreotti zice:

    Asta așa, că tot m-ai tras tu de limbă de ce nu am rămas eu pictorița neamului românesc și-am apucat-o pe „coclauri” (așa-i spun eu, nimic peiorativ prin coclaurile mele:)
    Așadar, din memoria aia ta (și-a mea) selectivă, se-ntâmplă un rebus, se-ntâmplă un profesor greucean de chimie analitică, se-ntâmplă niște părinți care considerau că-i musai să faci o facultate și, poate, nu chiar una de arte… căci spre asta cred că te-ai fi dus tu.
    Una peste alta, Renata, cred că ceea ce ai ales într-un final să faci, ți se potrivește. Sau ai făcut tu să ți se potrivească, nu-mi dau seama… Acum, cu ochii adultului halit, nu mi se pare un compromis mare. Dacă mă întrebai ceva despre asta acum 10-15 ani spuneam că da, a fost un compromis și nu ar fi trebuit să renunți la ceea ce-ți doreai. Însă, ai studiat mult, ai fost mereu bine pregătită și este o meserie care chiar îți poate aduce satisfacții, poate nu materiale, desigur, dar, lăsând deoparte autodidacții și ceaiurile lor de sânziene, oamenii au nevoie de tine și de sfaturile tale. Îi ajuți și asta îți aduce satisfacții mari uneori… Alteori, sunt convinsă că-ți vine să-ți iei câmpii-n cap și să te duci oriunde numai să nu mai faci asta. Cu bune sau cu rele, eu cred că ești totuși mulțumită cu ceea ce faci și e lucru mare, chiar și mulțumirea asta simplă, fără a fi plăcerea vieții tale… Știm, desigur, că se putea mai rău :))
    Culmea, nu știam că rebusul poate schimba destine… Tatăl meu era nebun cu rebusurile și, a reușit încă de mici, să ne îmbolnăvească și pe noi, pe mine și pe soră-mea, cu aceeași boală 🙂 Rezolv careuri (nu integrame!) de la 8 ani. Era măcel în casă pe rebusuri, îmi aduc aminte când cumpăra taică-miu Flacăra, revista Rebus, Enigma, ne împărțeam foile în mod egal, la trei, și fiecare fugea cu paginile lui și se punea pe rezolvat. Eram în competiție permanentă, chiar și atunci când rezolvam împreună câte un careu mai greu, unul de definiție nu cu tematică, și tata citea definiția cu voce tare și noi stăteam pe covor, ghemuite în fața lui, și încercam variante de răspuns ținând scorul la soluții bune/greșite :)) Eh, fugit irreparabile tempus… ce vremuri și ce tată am avut!!! Lui îi datorez mult…. Dar, am avut noroc de părinți buni, ambii m-au lăsat pe rând, să desenez toți pereții din casă, m-au lăsat la liceu de arte plastice, m-au lăsat la facultate să fac scenografie, m-au lăsat să mai fac și actorie și nu mi-au reproșat sau râs în nas când, negăsind nimic de lucru, orbecăind între ceea ce vreau să fac și ceea ce pot să fac, între fantezii copilărești și realitate cruntă, am ales altă cale. Mi-am dat mult cu stângul în dreptul, m-am coit suficient și, într-un final, mi-am făcut firmă de organizat nunți, botezuri și alte cumetrii :)))…. Ai mei mi-au fost alături în tot ce mi-am propus și nu mi-au reproșat niciodată că aș fi ales prost sau bine. M-au ținut, cu greu, pe toată perioada studiilor, fără să muncesc, dar și vremurile au fost altele… venise însă momentul să trăiesc pe picioarele mele și ă câștig singură banii necesari pentru asta. Și nu puteam trăi din artă … nu atât de tânără și la început de drum, fără prea multă experiență, doar din talent. La mine a fost un compromis mare, pe care cu greu l-am depășit. Azi însă, sunt mulțumită. Și e important că simt asta…

    • Andreotti, draga mea, am citit pe nerăsuflate povestea vieții tale și mă minunez, când ne rezumăm viețile în câteva paragrafe, ce frumos curg ele, ca niște râuri liniștite, cuminți, pe care le-am ținut mai mult sau mai puțin în frâu…. 🙂
      Nu trebuie să-mi spui fiindcă bănuiesc ce frământări, ce neliniști, ce dezamăgiri te-au măcinat în anii ăia, când încă n-aleseseși alt drum. Dar și afacerea asta pe care atât de prozaic o prezinți – nunți, botezuri, cumetrii, – e totuși scenografie curată! Știi ce nu pot să uit? Pereții biroului tău. Dacă aș fi un mic nimic, măcar portar la o televiziune, m-aș da bine pe lângă un băiat cu cameră în dotare și l-aș cinsti să-l înduplec să filmeze la tine. Pe urmă l-aș cinsti iar, să arate filmul unui jurnalist de reportaj. Pe urmă… pe urmă ar mai fi câteva etape tehnice și interviul cu tine, bineînțeles, și apoi ai fi cea mai solicitată firmă de nunți botezuri cumetrii.
      Poate că unii s-a hotărâ să se mărite numai ca să te cunoască.
      Am văzut în studenție, cred, ”Furtuna” la Bulandra-Studio. Habar n-am dacă am înțeles ceva din piesă. Cred că am avut urechile astupate. Am stat numai ochi pe decoruri, care erau un amestec de Dali cu Chagall 🙂 🙂 🙂 , de la Dali compoziția, de la Chagall căldura culorii și nu m-am mai simțit atât de emoționată decât în biroul tău.

      • Andreotti zice:

        Adevărul este că, dincolo de toate frământările vârstelor care au legătură cu alegerile și opțiunilor care te plasează pe-un drum sau pe altul (chiar și acestea au avut farmecul lor aparte!), am avut o copilărie și o adolescență foarte frumoase. Îmi este tare drag să povestesc despre ea, să povestesc despre ai mei, despre toate pasiunile tatălui meu pe care le-am moștenit atât de firesc (rebusul, jazz-ul, obiectele vechi, chiar și caligrafia i-am moștenit-o, etc.) fără ca el să mă canalizeze strict pe ceva anume doar pentru că așa știa el… Ai mei, oameni extrem de simpli ca intelect, au avut niște daruri extraordinare, unele la fel de simple ca și ei, dar care au funcționat de minune: nu ne-au împins niciodată de la spate către lucrurile care nu ne plăceau (ca obiecte de studiu, sporturi, etc), nu ne-au certat, ne-au lăsat să ne dăm seama singure când am greșit și să-nțelegem de ce am făcut-o, asumându-ne deopotrivă consecințele, făceam totul împreună, astfel încât, chiar și activitățile „gospodărești” sau mai știu ce altceva ni s-ar părut nouă că ar fi corvoadă, să pară o joacă în care eram toți implicați…Asta și de ce spunea Klaus mai jos, legat de dușmanul și de pedepsele supreme :))

        Da, cum am ajuns să fac ceea ce fac, lucrurile sunt caraghios de simple 🙂 Dacă aș fi nimerit alte timpuri, m-aș fi ținut măcar de actorie. Am terminat însă mult prea devreme, nu exista industrie cinematografică, nu exista clasicul „advertising”, doar câteva televiziuni și alea praf, nu existau sit-com-uri și soap-opera, nu existau teatre private și spații alternative. Totul era un mare zero. Am rezistat cât am rezistat pe metereze, adică acasă sau jucând în filmele de examen ale colegilor de la regie/imagine), în speranța că mă descoperă cineva ca pe-un real talent, dar nu am avut noroc 🙂 Așa că, fără să fiu vreun spirit mercantil ci doar un om cu o energie debordantă, mi-am spus la un 1 ianuarie, gata!, eu trebuie să mă angajez undeva, fac orice numai dar nu mai vreau să stau și să mă stafidesc aiurea. Și mi-am luat mica publicitate-n brațe și am găsit un anunț al unei firme de organizări evenimente care făceau angajări. Ca și tine, am crezut că vorbim numai de floricele, decoruri, etc (în realitate lucrurile sunt muuult mai nasoale :)))… și a doua zi dimineață eram la interviu, după-amiază eram angajată. Am lucrat 2 ani acolo, am furat meserie pe rupte și, pentru că eram deșteaptă, am ridicat firma cam de trei ori în nici un an și apoi am plecat (cu oareșce divergențe, desigur, altfel sunt genul de angajat minune, câine pentru companie și interesul ei) și mi-am făcut firma mea. Da, o târâi de 11 ani de-acuma, dar sunt mulțumită cu tot ce am realizat până acum, prin forțe proprii și că rezist de-atâta vreme pe piață :)) Și da, am rezistat probabil și datorită ideilor noi de decor, non-conformism, ruperi de tipare, etc, pentru că doar asta am propus mereu, și nu doar a pragmatismului de care am dat noi dovadă.
        Altfel, visele mele și talentele mele scenografice, s-au împrăștiat prin decorul ușor „dramatic” al casei care ne este sediu de firmă, unde ți-a plăcut ție atât de mult (mulțumesc!!), prin câteva proiecte de design interior și prin Little Corner-ul meu cu vechituri 🙂 M-aș lăsa și mâine de nunțile astea și-aș rămâne doar pe proiecte de decor dar nu avem piață pentru așa ceva… nu încă! Dar trebuie să se deschidă și axa asta într-o bună zi, așa că sunt geană pe ea dacă nu o să reușesc s-o deschid chiar eu:)

      • Preafrumoaso, nu-i exclus ca farmecul vieții și combustibilul care ne ține pe drum să fie re-amintirile. Un adevărat curs de scenografie sentimentală, în sine.

        Am stat mult în cumpănă, până să-ți zic ce vreau să-ți zic printr-un exemplu… În ultima porțiune de viață a câinelui meu, îl căram în brațe afară. Un etaj. Avea cu 10 kg mai puțin decât mine. Oricât aș încerca să-mi amintesc cât (îmi) era de greu, nu reușesc. Văd în fața ochilor numai seara în care eram doar noi doi pe stradă și din față veneau patru golani beți și puși pe șotii, cu mâinile ocupate de sticle și cuțite. Cum i s-au dezvelit colții. Cum a mârâit, ca un BMW care se pregătește de cursă. Cum i s-a sculat blana pe șira spinării. Cum i-a spulberat. Cum ne-am tăvălit într-un morman de zăpadă amândoi, de bucurie, după. Cum se vedeau fulgii în jurul becului stradal…

      • Andreotti zice:

        Oh, nu-i exclus deloc! Deseori am (re)făcut acest exercițiu de re-re-amintire, mai ales în momentele de „cădere în gol”, când aveam strania senzație că nu am niciun suport, nicio bază, nicio rădăcină sau că aș fi a nimănui. Trebuia să-mi amintesc de mine, de ai mei, de oamenii dragi mie, ca să-nțeleg că totuși nu am de ce să mă plâng… și, culmea, oricât m-aș strădui să găsesc momente triste (veșnica mea tentație de a mă manipula, de a-mi găsi resort în lucruri rele care să-mi „justifice” deviațiile și, desigur, pentru a-mi satisface și doza mare de masochism), ei, bine, nu găsesc, deși ele au existat, în mod firesc… îmi amintesc doar părțile bune ale acestor momente, e incredibil cu câtă acuratețe pot povesti episoade întregi.

        Înțeleg ezitarea ta de a-mi împărtăși experiența, dar e bine că ai făcut-o totuși. Exemplul tău chiar are perspectivă serioasă, adâncă și cu sevă multă… nici nu știi cât de bine înțeleg ce se află dincolo de întâmplarea în sine!

      • Știu că înțelegi. Doar nu te numeri printre cei care strigă pe stradă dacă plimbi un cățel ”un copil n-ai fi plimbat!” …
        Parcă aveai și tu un prieten negru care făcea cozonăcei cu lăbuțele.

    • klaus zice:

      Eu, pe atunci, imi imaginam ca doar tatal meu e asa 😦 . Rebus, ziarul Magazin pentru care era un adevarat razboi la sfarsitul saptamanii… Iar mama era dusmanul suprem cand ma punea sa curat incaltamintea mea si a fratilor mei in timp ce auzeam in fundal, la televizor, vocea Ancai Taranu si a fratelui Pitis la Teleenciclopedia. Era pedeapsa suprema! 🙂

      • Andreotti zice:

        Klaus, cred că ți-am răspuns și ție, în felul meu alambicat, puțin mai sus… nu reiterez. Nu-s convinsă că înțeleg pedepsele supreme câtă vreme ele nu mi-au fost aplicate altfel decât în joacă de oameni mai mari… dar, doamne!, ce copil bun am fost și eu, pe bune!! :)))

      • klaus zice:

        Uitasem! Am vrut sa te felicit pentru, extraordinarul, zic eu, exercitiu de sinceritate pe care l-am citit pe blogul tau, anul trecut, prin bunavointa renatei.
        Ea a lansat un fel de leapsa. Am scris atunci si eu, raspuns la provocare, foarte mult. In momentul in care trebuia sa dau click pe ,,trimite”, am recitit postarea si am sters-o. Din acel moment am fost obligat sa-mi reevaluez cantitatea de ipocrizie ce ma stapaneste. Era clar ca era o supraevaluare in sens pozitiv. Imi pare rau!

      • Andreotti zice:

        Klaus, am recitit aseară, atât postarea mea de atunci cât și leapșa Renatei 🙂 Privind în urmă, speram să mă fac acum mică, mică, de jenă sau să-mi fac un soi de seppuku pentru atâta nevolnicie… Știi ce? Nu aș schimba un cuvânt din ce am scris acolo, indiferent că aruncat totul în virtual, indiferent că mă judecă cineva sau nu, nu-mi pasă. Mie când îmi vine să urlu, urlu :))) Și nu numai că nu aș schimba nimic, dar îmi dau seama că aș mai fi avut încă foarte multe de spus… E uimitor cât de ușor pot vorbi despre toate aceste lucruri care mă fac mică, meschină și insignifiantă.
        Încă mă lupt cu timpul, Klaus… încă am zile xeroxate, încă alerg în cerc și în-cerc să mă dumiresc dacă acesta este mersul firesc al lucrurilor, al nostru, al oamenilor și dacă există vreo scăpare… Tot nu știu. Dar știu că astfel de zile vor reveni, și le aștept, și-mi spun că fără ele aș fi un om mort. Și fără ele nu aș fi capabilă de „restart”-uri…
        Mulțumesc!

  10. klaus zice:

    ren, raspunsul meu e simplu! N-as accepta si gata. Nu sunt nebun cand afirm asta. In douazeci de ani am invatat cinci meserii (mai am doua pana sa devin ca clujanu 🙂 d-aia-s bihorean!). Am incercat sa sa le practic la un nivel mai ridicat decat mediocritatea. N-am critic mai mai mare decat propria persoana. Am lucrat la stat, la firme privatizate cu metoda MEBO, la privati…..niciodata la multinationale. Dar fac mentenanta pentru o multinationala. Una nemteasca! Aici, eu cu garcea ne asemanam, apar cand ceilalti nu se descurca, scuzata-mi fie lipsa de modestie.
    Dar toate astea nu-s foarte importante! Important e cum am ajuns aici. Unu la mana, cred ca mama m-a nascut un pui de inginer, e partea care o ai fara s-o ceri. Cred ca ,,conteaza! Din multii oameni care si-au pus amprenta pe destinul meu, in afara familiei, trei ies in evidenta. Un prieten care la fiecare despartire repeta obsesiv ,,Ba, fii baiat destept ca traim intr-o lume de prosti”. Am asimilat expresia eliminand potentialul peiorativ. Un unchi mai indepartat care m-a sustinut (singurul) atunci cand m-am mutat la tara. Si, surpriza, Jose Emanuel Barosso, e adevarat, mai tarziu. Mi-ai ramas impregnat in minte un fragment dintr-un discurs al sau. Vorbea acolo de flexibilitatea persoanei pe piata muncii. Cum ca ar fi foarte important. Cum ca evolutia imprevizibila a economiei iti desfiinteaza oportunitati dar iti deschide altele noi. N-am retinut nimic altceva.
    Imi pare rau, pentru un farmacist, de exemplu, care n-are alta solutie. Nici macar nu sunt sigur ca flexibilitatea e o solutie. Dar e, cu siguranta, o posibilitate.
    Am scris cam mult. Am facut-o pentru a te ajuta sa intelegi afirmatia, poate prea increzatoare, de la inceput.

    • klaus, flexibilitatea persoanei pe piața muncii merge până pe la 40-42 de ani. Pe urmă nu te mai angajează nimeni, contorsionist să fii!

      • klaus zice:

        Spui ca nu te mai angajeaza nimeni doar din cauza varstei?
        Mama, de exemplu, a lucrat toata viata ei ingropata in hartogarii. Dupa iesirea la pensie a muncit inca vreo sase ani la masina de cusut pentru o firma ce face posete. Calificarea ei consta doar in pasiunea pentru cusut. Si, sincer, nici macar eu n-as fi pariat ca se poate intampla asta.

      • Da, ca pensionar te angajează. Îți dau un sfert de salariu și îți spun că tu mai ai și pensia. Mă refer la angajat tot ca farmacist.
        Ca altceva, nu știu, n-am încercat. De fapt, am acut norocul să mă angajez ultima oară la 42 de ani, iar patronul meu e o excepție, e ”babofil”, adică pentru el cu cât ești mai bătrână, cu atât ești mai bună. 🙂

  11. Elena zice:

    Ziua buna! Am citit ceea ce ati scris mai sus si mi-a placut tare mult abordarea si alaturarea alopatelor cu naturistele. Ma aflu acum intr-o situatie, cand o astfel de abordare mi-ar fi foarte utila si as aprecia daca imi puteti da un sfat in acest sens. Pe scurt: ma confrunt de mai bine de 30 ani cu o tromboflebita si ulcer varicos la membrul inferior drept, o anemie feripiva careia i-am dat de cap, partial, prin interventii gastroscopice si cauterizari ale angiodisplaziilor. Urmez tratament anticoagulant cu Sintrom si in urma analizei INR si a unei ecografii doppler la gambe, s-a decis schimbarea tratamentului cu Eliquis, 5 mg, 2/zi. Si aici intervine problema mea: acest medicament are triunghiul negru pe prospect ( monitorizare suplimentara) plus foarte multe reactii adverse ce includ sangerarile. Avand in vedere istoricul cu angiodisplaziile, ma gandesc ca urmand acest tratament o voi lua de la capat cu sangerarile stomacale/intestinale. Am vorbit despre asta si cu medicul ce urmareste cazul meu si mi s-a raspuns ca „toate medicamentele au reactii adverse”. Nu m-a convins raspunsul si mi-e teama sa incep tratamentul! Am aflat si eu despre recomandarile privind Formula FLOW si ma gandeam sa incerc. Intre timp, astept si raspunsul dr. gastroenterolog care mi-a facut interventiile. Multumesc si o zi minunata in continuare!

    • Dacă urmați un tratament cu sintrom, plavix, eliquis sau orice anticoagulant, nu aveți voie să luați niciun medicament sau supliment nutritiv fără să-l întrebați pe medicul dv. Repet, nici măcar suplimente, adică produse fitoterapice.
      Eliquis este un medicament mai recent intrat pe piață și am observat că medicii îl preferă. Ceea ce mă face să cred că pacienții tratați cu el nu s-au plâns de efecte secundare supărătoare.
      Dacă ați citit cu atâta atenție prospectul la eliquis, ar fi trebuit să citiți la fel de atentă și indicațiile formulei FLOW care pare a fi un supliment bun la toate, ceea ce mie îmi dă de gândit. Și faptul că singurii care-i laudă calitățile sunt distribuitorii în România îmi dă de gîndit.
      Dumneavoastră aveți o afecțiune serioasă pe care o veți trata cu seriozitate și exclusiv cu prescripții făcute de medicul de specialitate. Ideea că un supliment n-are cum să vă facă rău e complet eronată. Știți bine că nu aveți voie să luați nici vitamina C, fără să-l întrebați pe medic. Deci… 🙂
      Mergeți pe mâna doctorului!
      Vă doresc multă sănătate.

      • Elena zice:

        Cu siguranta ca voi urma tratamentul prescris! Si pe mine m-au pus pe ganduri indicatiile Flow-ului si „minunile” pe care le-ar face, dar in acelasi timp, m-a speriat si monitorizarea suplimentara a Eliquis-ului. Am mai consultat si alti dr, care mi-au spus ca nu trebuie sa-mi fac griji si ca medicamentul ar fi bine tolerat de organism. Voi incepe tratamentul si voi incerca sa monitorizez cu atentie orice reactie ar putea aparea. Va multumesc pt sfat si va doresc o zi frumoasa in continuare!

      • Tocmai am avut azi o discuție cu un pacient despre Eliquis. N-are reacții adverse și sângerăro NU mai are, de când a trecut pe Eliquis.
        Sfat: nu monitoriza cu prea mare atenție reacțiile, căci s-ar putea să ți le induci. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s