D’ale Prăvăliei, din nou

Ce-am observat: de câte ori cineva, aproape necunoscut, mă întreabă, la Prăvălie, ”Ce mai faceți?”, asta înseamnă că ori vrea ceva care se eliberează numai cu rețetă și n-are, ori abia așteaptă să termin eu de răspuns – mulțumesc, bine! -, ca să-și depene povestea necazurilor sale, cu sănătatea, cu banii, cu familia, cu casa aflată în proces de revendicare.  Acuma, dacă am apucat să scap porumbelul ”mulțumesc, bine!”, sunt obligată să-l ascult cu o răbdare dumnezeiască, fiindcă eu deja am mărturisit că n-am probleme, tot ce mi se cere e să fiu nițel empatică, nițel omenoasă. Și asta fac. Sigur, cu eforturi deosebite atunci când năcăjitul sau năcăjita și-a obținut cu greu cele enșpe apartamente din blocul cu vedere spre Cișmigiu, și n-are bani să le renoveze, ca să le poată închiria.
– Vindeți unul sau două, zic, și le renovați pe cele enșpe minus unu sau două.
Stă și se gândește aparent serios la soluție. Se gândește ca și cum  și-ar zice: ”Ia, uite, dom’le, ce simplu era!” Dar cu voce tare, mă ceartă ușurel:
– Cum să vând?! Păi, astea sunt vremuri să vinzi?
Zic:
– Păi, decât să ții enșpe case goale nefuncționale, unde enșpe trece de-o duzină, mai bine sacrificați măcar una…
– Nu merge! N-ajung banii.
– Renovați cât ajung banii, închiriați renovatele, așteptați un an și cu banii din chirii renovați restul.
– Adică să aștept un an, până le închiriez pe toate?
– Poate chiar doi. Ce contează? E o afacere pe termen lung.
Oftează. Nu de dificultatea situației, ci de cât de prost interlocutor-sfătuitor și-a ales.
– Păi, bine atunci, da’ cu alea trei sute de mii de lire din Anglia ce fac?
Transpir de nervi. Vasăzică avea megacash-ul la Londra, și nu găsea bani de zuvrăveală și pexal pe-un sfert de bloc.
– A, păi ziceți că aveți totuși niște bani, puși deoparte. Îi transferați aici și…
– Suntem în proces cu banca londoneză: nu vrea să ni-i transfere în România, decât dacă ne ducem acolo, să semnăm.
– Așa, și? Vă urcați în avion și vă duceți.
– Englezii nu vor să  suporte transportul.
Nasol! Cutre englezii ăștia.  Situația e, într-adevăr, fără ieșire. Recapitulez în minte cazul și, pe măsură ce-l recapitulez, îmi dau seama că fac parte dintre inconștienții ăia nerecunoscători soartei care, atunci când cineva se interesează cum o mai duc, răspund în doi peri: ”Mulțumesc, bine!”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, d'ale Prăvăliei, strict autentic și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la D’ale Prăvăliei, din nou

  1. Drugwash zice:

    Dă şi mie adresa Prăvăliei – sau mai bine număru’ de telefon privat >:D – că cine ştie cînd oi avea nevoie de niscai sfaturi de gen… c-apoi n-or trăi veşnic maică-mea şi mătuşă-mea şi mă trezesc cu două apartamente pe cap şi ioc venituri să plătesc angaralele. 🙄 Promit să fiu scurt şi la obiect, başca dacă iau o ţuică-n bot (dă, Doamne!) ţi-oi face şi fo doo versuri ad-hoc! XD

      • Drugwash zice:

        Comment ça va? Wie geht’s? Como estàs? How are you? Come stai? Hagy meg vagy? O genki desu ka? 😀

        Recepţionat numărul. Dacă răspunde Secţia X de Poliţie… bafta mea. XD Acu’ să vedem cînd or avea de gînd să dea colţu’ venerabilele doamne. 😛

      • Pe numărul ăsta mă sună inclusiv pacienții. Nu știu ce e ăla număr privat. Nu-i găsesc rostul.

      • Drugwash zice:

        Adică personal, nu al firmei, ziceam. Că-n rest nu vreau să inoportunez. Trimisei mesaj de confirmare. 🙂

      • Pe numărul ăla aproape imposibil de ținut minte, răspund numai eu. Fiindcă e la mine cutiuța ce-l conține.

      • Drugwash zice:

        Asta era şi ideea. 🙂

        Odinioară – ce mult mi se pare de atunci, deşi au trecut puţin mai mult de cinci-şase ani! – ţineam minte numere de mobil dacă le folosisem cel puţin o dată. În miez de noapte dacă mă trezeai şi-mi cereai numărul lui X, ţi-l spuneam din memorie mai rapid decît te anunţă robotul dispeceratului de taximetrie ce maşină vine şi în cîte minute. 🙂 Oare ce s-a întîmplat între timp de m-am devalorizat precum leul de la grădina zoologică…? Nevermind, oricum e deja prea off-topic.

        Da’ vezi… omul tot simte nevoia să comunice, să fie acel – urît sună! – „animal social” care nu poate trăi izolat, singur, fără legături cu societatea decît în cazuri de excepţie care constituie (încă) anormalitatea, chiar şi după toată răsturnarea scării de valori din secolul ăsta. Capitalismu’ – blestemat fie neamu’ cui l-a inventat! – se străduie din răsputeri să planteze sămînţa individualismului, a egoismului, a prădătorului latent din fiinţa umană, iar omul încă rezistă şi-şi doreşte căldura grupului, a societăţii, a semenilor… Cine va cîştiga? Uşor de prezis. dar dacă mă mai întind mult la vorbă, o să regreţi că mi-ai dat bineţe. Şi nu vreau asta.

        Sara bună! 🙂

      • Dragoș, numerele de pe timpuri erau mai scurte. Mereu au adăugat ăștia ceva la ele, să nu-ți mai poți exersa memoria. E cu schepsis! Să ne prostim mai repede, să ne legumificăm.
        N-am telefon personal. Ar însemna să umblu cu două telefoane la mine, ceea ce mi-e peste puteri. Nu o dată mi se întâmplă să-l caut p-ăsta, unicul, în timp ce-s cu el la ureche, vorbind.Atât le-am zis pacienților – să nu mă caute după 10 seara, că mă bagă în sperieți, până mă uit pe ecran, cred că ar putea fi mama. Și mama nu sună la ore de-astea decât dacă are o problemă.
        Tu sună-mă când vrei, firește nu după 10 seara. 🙂

      • Drugwash zice:

        Erau mai scurte c-o cifră. De mobile zic. Era 97x-123456, acu-i 07xx-123456. Le ţineam minte, cît ar fi fost de îmbîrligate. Aşa cum ţineam minte ce tip e tranzistorul cutare, ce funcţii are integratul cutare… Şi-mi programam şi viaţa în avans. Acum îmi trăiesc viaţa ca-n ‘Torque’: a quarter mile at a time

        Într-o bună zi o să-ţi devin „pacient”. Pînă în zece seara, dacă nu-i vreo urgenţă. Momentan ne avem aici, nu abuzez. 😉

  2. zazania zice:

    Bai nu te plange ; inseamna ca ai clienti procopsiti. Care, la o adica, oricat ar fi de stransi la punga, or sa marce banul daca nu vor sa dea coltul. La mine vin doar niste amarati , parasiti de copii, plini de boli si suferinti, vorba poetului . Cumpara demonstrativ cate un blister de nitroglicerina de un leu si nouazecisisapte ; ” uite , daca aveam asta , nevasta-mea traia , chiar saptamana trecuta am ingropat-o…”

  3. Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ferit de astfel de griji capitaliste! Dar daca-mi eliberezi o reteta cum sa fac rost de vreo 200 de milioane ca sa-mi schimb acoperisul, as fi recunoascatoare. Ca am doua banci private in gradina da’ nici una n-are lichiditati… 🙂

    • Te rezolv, imediat! Îți furi băncile din grădină, vreo 20 de capace de canal, toate băncile din parc și caloriferele din câteva scări de bloc. Vezi să fie d-alea comuniste,, de fontă. Le iei frumos în cârcă și le duci la un centru de colectare fier vechi. 😉

  4. Buna dimineata, duamna Renato! Ce mai faceti?

  5. zazania zice:

    Nitroglicerina asta nu era ceva pentru potenta, don’ Radescu si nici ca sa arunce in aer blocul. Asa ca nu stiu de ce i s-ar fi opus raposata.))
    E p-acilea fun Nicolaie sau o Nicoleta sa vina cu ceva ca plange masa.

  6. soriN zice:

    doar nu era sa spuna omu’ ca are interdictie sa paraseasca tara si ca si englezii l-ar aresta pentru spalare de bani…. 🙂

  7. ratzone zice:

    tareeee faza cu : de fonta, ca doar nu vrei sa iei putin pe ele
    saracii oameni bogati sau cum?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s