Bozyre (șaișnoo :)

Nici n-am intrat bine în cabinetul verzui-cenușiu, nici n-am apucat să mă tolănesc în fotoliul fața la perete, că – ce să vedeți? – Radu cel Tăcut a vorbit:
– Prin urmare, asta e ultima ședință…
N-am zis nimica. De oftică. De unde știa?
De unde știa, când acum cinci minute, pe când traversam maidanul gunoaielor, atentă să colectez cât mai puțin nămol pe ghete, să nu-i distrug de tot linoleumul și-așa făcut praf, mă gândisem doar la câinele împăiat și la cât sunt de idioată: mă nămolesc aiurea, doar ca să nu-l mai văd, dar de fapt îl am înfipt pe retina minții mai cumplit decât e el în realitate, de unde pot trage concluzia că, uneori, filmul bate viața, și numai în ultimul minut, pe când îmi râcâiam tălpile de grătarul de la intrare care vibra cu huiet, am văzut propoziția asta scurtă și albă ca neonul – E ultima oară!
Radu cel Tăcut își aprinsese țigara, adică puteam s-o fac și eu, dar am mai răbdat nițel, ca să-i dau peste nas că dependența mea de tutun e mai mică decât a lui și în răstimpul ăsta l-am întrebat:
– Ce te face să crezi că e ultima oară ? Am zis ceva? Am trântit ușa? Am pus plicul pe masă la începutul ședinței?
Și Radu cel Tăcut a zis:
– Nu, dar ai intrat cu fața aia de părăsitoare învingătoare.
Mi-am aprins o țigară ca să câștig timp. În vremea asta m-am uitat la peretele policlinicesc, vopsit în culoarea fără speranță, și m-am gândit c-o să-i duc dorul. În momentul ăla m-am luminat și-am înțeles de ce sunt policlinicile vopsite între viață și moarte: ca să nu-ți dea speranțe deșarte. În fracțiuni de secundă am generat scenariul fără Radu cel Tăcut, fără Câinele de Lut și-am recunoscut:
– Da. E ultima ședință.
– Știi de ce ai luat această hotărâre?

Da, știu, fiindcă te-ai aliat cu Făt Frumos, îmi zici că trebuie să-l tratez ca pe o persoană foarte iubită, care a ajuns în scaun cu rotile, adică paralitic, vrei să-l facem și impotent? – îl facem! -, dar nu mi-ai răspuns niciodată, NICIODATĂ la întrebări.
Deci, te plătesc degeaba.
Și mai trebuie să trec și pe lângă un câine împăiat!…

Știți ce i-am spus, de fapt? Asta:
– Am mult de lucru la firmă și… și mi-am luat un câine.
Dublă minciună.
Radu cel Tăcut n-a reacționat. A încasat onorariul pe ultima ședință și, știți ce? – mi-a zâmbit.
Genul ăla de zâmbet prietenos care se formează pe fața cuiva când e prea târziu.

 

Anunțuri