Nici n-am intrat bine în cabinetul verzui-cenușiu, nici n-am apucat să mă tolănesc în fotoliul fața la perete, că – ce să vedeți? – Radu cel Tăcut a vorbit:
– Prin urmare, asta e ultima ședință…
N-am zis nimica. De oftică. De unde știa?
De unde știa, când acum cinci minute, pe când traversam maidanul gunoaielor, atentă să colectez cât mai puțin nămol pe ghete, să nu-i distrug de tot linoleumul și-așa făcut praf, mă gândisem doar la câinele împăiat și la cât sunt de idioată: mă nămolesc aiurea, doar ca să nu-l mai văd, dar de fapt îl am înfipt pe retina minții mai cumplit decât e el în realitate, de unde pot trage concluzia că, uneori, filmul bate viața, și numai în ultimul minut, pe când îmi râcâiam tălpile de grătarul de la intrare care vibra cu huiet, am văzut propoziția asta scurtă și albă ca neonul – E ultima oară!
Radu cel Tăcut își aprinsese țigara, adică puteam s-o fac și eu, dar am mai răbdat nițel, ca să-i dau peste nas că dependența mea de tutun e mai mică decât a lui și în răstimpul ăsta l-am întrebat:
– Ce te face să crezi că e ultima oară ? Am zis ceva? Am trântit ușa? Am pus plicul pe masă la începutul ședinței?
Și Radu cel Tăcut a zis:
– Nu, dar ai intrat cu fața aia de părăsitoare învingătoare.
Mi-am aprins o țigară ca să câștig timp. În vremea asta m-am uitat la peretele policlinicesc, vopsit în culoarea fără speranță, și m-am gândit c-o să-i duc dorul. În momentul ăla m-am luminat și-am înțeles de ce sunt policlinicile vopsite între viață și moarte: ca să nu-ți dea speranțe deșarte. În fracțiuni de secundă am generat scenariul fără Radu cel Tăcut, fără Câinele de Lut și-am recunoscut:
– Da. E ultima ședință.
– Știi de ce ai luat această hotărâre?
Da, știu, fiindcă te-ai aliat cu Făt Frumos, îmi zici că trebuie să-l tratez ca pe o persoană foarte iubită, care a ajuns în scaun cu rotile, adică paralitic, vrei să-l facem și impotent? – îl facem! -, dar nu mi-ai răspuns niciodată, NICIODATĂ la întrebări.
Deci, te plătesc degeaba.
Și mai trebuie să trec și pe lângă un câine împăiat!…
Știți ce i-am spus, de fapt? Asta:
– Am mult de lucru la firmă și… și mi-am luat un câine.
Dublă minciună.
Radu cel Tăcut n-a reacționat. A încasat onorariul pe ultima ședință și, știți ce? – mi-a zâmbit.
Genul ăla de zâmbet prietenos care se formează pe fața cuiva când e prea târziu.
+(3).jpg "NONO")
Ai o frază tare bună colea sus. Nu spun care e. Am să spun doar că răspunsurile sînt întotdeauna la tine, le porţi în aceleaşi sertare cu întrebările şi sînt la fel de evidente precum lenjeria neagră de satin aruncată din greşeală peste batiste.
Eu m-am străduit să am toate frazele bune. Dacă e una care/ți place ție, e fiindcă se potrivește scenariului tău. Dar, dacă e măcar una, e de bine.
Aşa-mi sare mie în ochi cireaşa şi uit să laud tortu’. 🙂
Constructiv e să critici tortul și să nu bagi de seamă cireașa.
Simt că te-a supărat cineva încă de dimineaţă… Ca atare nu mă hazardez la critici ca să nu amplific migrena. 🙂
De fapt, cum sînt eu ciudat, cînd/ce nu critic înseamnă că-mi place. Sau că mi-am uitat cuvintele pe etajera cu visuri destrămate, da’ asta se întîmplă mai rar. 😉
Aşadar, vedem şi noi un zîmbet? Pe bune, nu de-ăla american de protocol. Ei, ce zici? 🙂
Nuuuuu! Nu m-a supărat nimeni azi. Și nici ieri. Acum un an m-a supărat cineva. Poate subconștientul meu sărbătorește evenimentul. 🙂
Ce nasol să ai memorie bună…! 🙄
Hai noroc şi sănătate, să fie să nu te mai supere nimeni de-acu’ încolo! 😀
Hm! Mi-am recitit replicile și… nu știu de ce sună așa de înțepate. Chiar nu-mi dau seama, Dragoș. Mea culpa.
Nu-i vorba de memorie aici. Supărarea aia durează de un an. De fapt, omul nu m-a supărat, m-a mâhnit. Ceea ce e mult mai rău decât ”supărat”.
O da, acum înţeleg! Mîhnirea e… grea, foarte grea, în special din partea cuiva de la care (poate) nu te aşteptai. M-a lovit şi pe mine de vreo două ori şi-am zăcut… 😦
Da’ între timp a mai trecut. Ce zici, o laşi să treacă, să se scurgă în urma amintirilor…? 😉
De la cineva la care nu te așteptai. Ăsta e clenciul.
Yeah, life sucks.
Get over it or it gets over you without batting an eyelash.
„fața aia de părăsitoare învingătoare”… asta nu e fictiune, chiar asta a spus barbatul ala tacut, nu-i asa? Si, da, ai avut dreptate sa pleci, motanii dracului se aliasera… Cooperau fara sa se cunoasca. Iar el zambea, ca nu te ajutase cu nimic si se gandea ca o meriti. Ba, mai mult, te facuse si superstitioasa, sa ai pe drum, sa nu te plictisesti…
Vader, exact așa simțeam și eu în clipele alea, că s-au aliat fără să se cunoască. Dar lucrurile evoluează întotdeauna în mod neașteptat, în viață. În ficțiune doar, le ține autorul în hățuri. 🙂
E vorba de domnu’ doctor care are un nume care se poate psihanaliza? 🙂 Si care acum e „bine-merci”?
Psihologii nu sunt doctori, sunt psihologi, dar îl putem numi și așa. E bine mersi. În Franța. Ceea ce e bine pentru el, fiindcă aici ar fi îngroșat rândurile nemulțumiților.
Ei, lasa, ca se intelege ce am vrut sa spun. Da, de el te intrebam. Am auzit lucruri bune despre el. Eram extrem de curios daca a folosit cuvantul „parasitoare”, pentru ca eu am crezut pana azi ca e inventat de mine… dar iata ca nu e asa. Mai am din familia asta, daca vrei. Sunt cuvinte care pur si simplu se cer spuse, de cine, de ne-cine, nu conteaza prea mult.
dada, fraza cu culoarea m-a atins si pe mine!
acu, serios, chiar ati dat bani unui Tacut? e prima persoana pe care o aud. credeam ca doar in filmele americane se intampla.
nu stiu de ce dar am senzatia ca fara rezultat.
cu stima!
Da. I-am dat. Și i-a meritat din plin. Vei vedea, mai încolo. 🙂
Mi se pare interesant că aţi preferat să-l minţiţi, în loc să-i mărturisiţi sincer ce nu vă place… 🙂 Sau că pur şi simplu vi se pare că nu funcţionează suficient de bine întîlnirile, nu merge, nu vă ajută…
Da, arareori nu las loc de bună ziua. Dar n-o fac din bună creștere, ci din nesiguranță.
N-are legătură cu buna creștere, evident. E vorba de faptul că acel cabinet ar fi trebuit să fie un spațiu al libertății, iar dvs. ați ales cum ați ales.
Trecu saptamana fara acoperis.
Uite că l-am pus! 🙂