Bozyre (treizeci)

De fapt, de unde plecasem? De la numele lui Bozyre. Uneori îmi vine să vă zic repede, în două fraze, de unde i se trage, și să terminăm cu povestea asta odată… Aseară eram chitită să dau cu Bozyre de pământ, exact în felul ăsta, două paragrafe, nițel dialog – caz închis. Dar cățelușul ăla, care dispăruse… Și Făt-Frumos care nu voia să fie deranjat cu telefoane… Și cohortele de nemțălăi, animați din topor, cu care se-nfrunta Morcoveață…
Și faza aia, cu semnalizatorul.
Vă zic pe scurt și mă-ntorc la cățel.
Un copilaș pe nume Petrică, un omuleț de trei ani, i-a dovedit pe-ăia de la fabrica Alfa Romeo dintr-o singură mișcare. A tras, clar și apăsat, de-o manetă înfiptă sub volan și-a rămas cu ea în mânuță. Maică-sa l-a luat în brațe și l-a pupat, plesnind de bucurie. Tocmai ne explicase că e un împătimit al tehnicii, că moare să apese butoane, că stinge televizorul din mers, că se face inginer, fără doar și poate. Când l-a pupat, s-a mai rupt ceva în bord, s-a mai auzit un hârâit de rău augur, dar lui Petrică n-a putut nimeni să-i smulgă maneta din mână, așa că Bozyre a rămas cu două roți pe trotuar, ferecat, cu geamurile-nchise. Mirosul de plastic ars a persistat până a doua zi, dar nu i-am dat importanță. Bine că nu făcuse Petrică pe el, bine că nu alunecase niscai căcuț pe lângă scutec, pe scaunul șoferului.
Ca să obții un semnalizator de la dezmembrări, trebuia să cumperi 20% dintr-o mașină. Cruce cardanică inclusă. Oricum o dădeai, sărea de cincizeci de dolari. Mie nu mi se părea că o bâtă mică și neagră, de 30 de centimetri, nu poa’ să coste atât. Toată mizeria asta s-a întâmplat contemporan cu o vânătoare de-a lu’ Moșu. A găsit miliarde de motive să râdă de români, s-a scos cu vârf și-ndesat din faza aia în care el îmi explicase mie că italienii au un mare scriitor, de care eu nu aveam cum să fi auzit, dar nu era vina mea – trăisem prea mulți ani într-o țară comunistă. Pirandello. A doua zi i-am vârât sub nas „Opere complete”. M-a lucrat în sistem mafiot. Mi-a trimis semnalizatorul cumpărat direct de la reprezentanță, într-o cutie pe care scria Alfa Romeo foarte mic și frumos, de trei miliarde de ori, cu argintiu pe alb. Funda era albastră. Factura era 153 de dolari.
Am înghițit în sec, am acceptat reținerea din salariu și Bozyre s-a dat jos de pe trotuar, pe carosabil.
Cățelușul.
A apărut când aproape uitasem de el. Îl ținea vecinul Bălan într-un prosop, ca să nu se murdărească de sânge. Era același cățel care alergase după Bozyre, doar că cineva își încercase cuțitul de legume pe el, îi feliase un sfert de corp, și acum, ce era de făcut, duduia Renata?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s