Bozyre (doojdoi)

Am așteptat să tacă un flex și-am întrebat de carburatorist. Un băiat în salopetă mi-a arătat cu bărbia spre hala de unde se auzise țipând flexul. Mi s-a pus veșnicul nod în gât. Vacarmul s-a pornit iar. Din locul unde mă aflam, nu se vedea ce se taie, se zărea doar jerba de scântei. Mi-am făcut o rugăciune scurtă, cea mai scurtă pe care o știu: Doamne, fă în așa fel să, puncte-puncte. Ideea era să nu fie Bozyre pacientul de sub lama circulară. Dar n-am mai zis, în cap, toată propoziția, fiindcă pierdeam vremea. Dumnezeu, când e să preia mesaje urgente, n-are nevoie de cuvinte. Când simte El că e ceva nasol, ți le prelevează direct din gând și, de data aia, chiar a fost pe fază; nu știu ce tăia omul ăla, cert e că nu pe Bozyre.
M-am oprit în prag, am strâns din dinți și-am așteptat să ia o pauză, ca să-l întreb de carburatorist. Și-a ridicat ochelarii de protecție, s-a uitat sub fierul pe care-l mutila și mi-a zis:
– Aici nu e!
Stăteam ca o mândruță la portiță și mă uitam la el. I s-o fi făcut milă de mine, că a lăsat miștocăreala și mi-a spus să încerc la el în birou. A nu știu câta ușă la dreapta ori la stânga, nu mai știu. Am mulțumit, am plecat, am numărat uși, am bătut și-am intrat fără să aștept să mă poftească cineva înăuntru.
Carburatoristul citea ziarul în spatele unui birou care fusese casat de cel puțin patru ori și fuma. Când și-a ridicat ochii și i-a înfipt în mine, m-am simțit extraordinar de tânără, m-am simțit în anu-ntâi de facultate, față-n față cu profesorul Ionică, la examenul de botanică sistematică. Ionică avea prostul obicei să-ți mai pună una, până la cinci întrebări, extra-bilet, până se hotăra dacă să-ți dea întâlnire și-n toamnă sau nu, și, ca să nu piardă ocazia revederii, înainte de întrebările suplimentare, se uita la tine în așa fel, încât să nu-ți mai amintești din ce ordin face parte fasolea.
Carburatoristul nu m-a întrebat de fasole, firește, m-a întrebat dacă știu câte carburatoare are mașina mea. N-a așteptat să-i răspund, a răcnit el, primul:
– DOUĂ!…
N-am schițat nicio mișcare, nu mi-a tresărit niciun mușchi pe figură, eram tăbăcită în experiența dublării prețului. În sinea mea, am răsuflat ușurată: bun, are două, deci a reparat la două, deci o să mă coste de două ori mai mult decât suma astronomică pe care o s-o lanseze acum, ca tarif per carburator.
A mai repetat o dată „două”, ceva mai îngândurat. Am îndrăznit un „Deci?…”, așteptând să declare prețul manoperei. El a răcnit la mine:
– Niciun deci! Deci asta nu e mașină, e uzină!
– În fine!… am zis, încercând să-l scuz pe Bozyre pentru prea multele-i carburatoare. Slavă Domnului, mă gândeam, că nu m-am repezit să zic UNU, ca să vadă cât sunt de ageamie. Că așa știam eu: o mașină are un volan, un motor, un carburator, un… Ștergătoarele și oglinzile laterale sunt câte două!  Bujiile  sunt patru…  Altfel n-aș fi auzit de-atâtea ori că „merge-n trei”.
– Păi, aici nu e cu în fine! Aici lucrurile sunt clare. Dacă găsiți un fraier să vă dea cin’sute de dolari pe ea, sfatul meu: aruncați-i banii în poală și fugiți fără să vă mai uitați înapoi!
‘Opa!… Mi s-a aprins un beculeț în cap chiar în secunda aia. Nu. Nu beculeț. Mi s-a aprins o întreagă tabelă de marcaj în creieri, pe care scria cu leduri: dacă ar trebui să mă bucur la 500 de dolari pe care mi i-ar da un fraier pe Bozyre, e limpede că ar trebui să mă mulțumesc cu 400, pe care mi-i oferă carburatoristu’ lu’ Pește Prăjit, care nici nu s-a obosit să muncească ceva sub capota lui Bozyre, doar a ridicat-o și și-a făcut niște socoteli.
Băi, v-am zis că atunci când Dumnezeu adulmecă o situație pe muchie de cuțit, îi lasă nițel de izbeliște pe ăia care se roagă să câștige la loto și se ocupă de adevăratele priorități? Ei, așa a procedat cu mine, în clipa aia. M-a îmboldit să trag aer  în piept, să mă uit la nenorocitul ăla,  de parcă aș fi răspuns corect la întrebarea cu fasolea și leguminoasele și să-l întreb:
– Unde e mașina mea, acum?
– În fața service-ului. Dar trebuie tractată.
– Dar v-am adus-o cu motorul pornit! Când am adus-o aici, mergea!…
– Acum nu mai merge. Mergea întâmplător, când ați adus-o.
Am conjugat verbul care începe cu „F” la toate diatezele și modurile posibile, în gând. Am luat cheia care mi se întindea peste birou cu o mișcare băloasă și i-am zis:
– Păi, dacă am venit cu ea mergând și plec cu ea tractată, înseamnă că nu vă datorez nimic. Căprița îmi datorează tractarea, nu?
A bălmăjit ceva despre politica firmei, despre în interiorul și în exteriorul service-ului, dar a admis, în cele din urmă, că n-a prea rezolvat, și veșnicul  Bănică junior l-a tractat moca pe Bozyre până în fața blocului. N-a cerut nimic și nu m-am obosit să-l întreb dacă vrea ceva.
Bozyre arăta ca o mașină decentă. Ca un monument de mașină. M-am bucurat, în sinea mea, că Bozyre ajunsese la lui de parcare, fără ca cineva să știe  că are nevoie de scutece și scaun cu rotile, ca să funcționeze normal.

În seara aia m-am culcat împăcată, deși Făt-Frumosul nu răspundea la telefon.
Bozyre era acasă.   Pe moment, asta era important.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în autoturisme și alte chestii personale și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Bozyre (doojdoi)

  1. Drugwash zice:

    De unde şi zicala: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul – du-te cu toporul!” 🙄

    Conjuga-m-aş! 😐

  2. dumitruichim zice:

    Îmi place blogul tău!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s