Bozyre (doi)

 

Ați fost vreodată îndrăgostiți? Sper că da. Altminteri, în cele ce urmează, aș putea să par o idioată cu diplomă.
În primul rând, trebuie să mărturisesc că tipul de la care am cumpărat mașina în felul în care vă ziceam era iubitul meu. Și când faci afaceri cu iubiții, nu te uiți în hârtii, te uiți în ochii lor. Și ce mare brânză de hârtii, că nu era decât un dreptunghi cât pachetul de țigări! Talonul. Ia mașina, ia talonu, dă banii, așa, actele mai încolo, cu proprietarul din acte. Da cine e proprietarul? – am întrebat, răsucind bucățica de hârtie pe toate fețele. Unu’, nu-l știi tu, mare șef la sindicatul șoferilor… Chiar nu-mi păsa mie de sindicatul lui! Îmi plăcea că ăla o cumpărase la o licitație, direct de la Poliția Italiană. Vazică, unde țineam eu mâinile pe volan, la doo fără zece, le ținuse, înaintea mea, un poliziotto. Nu că era tare? Era. Exact așa a zis și Moșu, patronul meu, că am o mașină tare. Și-i plăcea mai mult să meargă cu mine, decât cu Grand Cherokee-ul lui fii-su. Chestie de patriotism, cred.

Și ce dacă era terț hend? Avea două carburatoare, domnul Bertone binevoise să-și aplice sigla metalică pe caroserie și-i făcuse o moacă serioasă și un fund săltat și obraznic, care era mai sexy decât fața și, în ’93-’94, când nu se umpluse orașul de mașini străine chiar în halul în care s-a umplut acum, era genul de posterior auto pe care l-ai privi oricât, fără să te plictisești. Sau, cel puțin, așa mi se părea mie.

Psihologul îmi zicea – Atenție, nu-i decât un fier, și-ai făcut transfer de afecțiune de la iubit la mașină! – dar nu cred că vorbea științific, îl măcina invidia umană.

Sau, bine, făcusem transfer, dar nu venea iubitul să mă țină de mână când mă luptam cu un atac de panică. Mă îmbrăcam repejor și vâram cheia în contact și p-aci ți-e drumu‘! Aș putea zice că, în perioada aia, am trăit cele mai frumoase atacuri de panică din viața mea, fiindcă noaptea Bucureștiul era aproape pustiu și-i dădeam ocol cu o sută la oră vreun ceas, până scădea nivelul benzinei în rezervor aproape de roșu și nivelul pulsului îmi revenea la normal.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în amintiri, autoturisme și alte chestii personale și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Bozyre (doi)

  1. Drugwash zice:

    Acu’ m-am prins io de ce era aşa nărăvaş Bozyre! Păi dacă venea de la sbirri… 🙂
    Nenea Bertone a făcut niscai caroserii la viaţa lui de stătea motanu-n mustăţi. 😀
    Nu ştiu pe ce-şi iau banii alde pisicologii ăştia… da’ pot să-ţi spun că afecţiunea se poate naşte faţă de asemenea obiect cică neînsufleţit (oare aşa să fie?!) fără să fie un ‘altcineva’ la mijloc. Eh, ce mai contează… 🙂 Da’ o chestie nu ştiu: cum e cu panica aia? Cînd te atacă, nu poţi s-o contraataci pe flancuri, s-o iei prin surprindere – poate aşa intră ea în panică şi-o ia la sănătoasa?! 😀

    • Orice frică poate fi contracarată de o frică mai mare decât ea. Dar nu-i exclus s-o contracareze o nesimțire get-beget..

      • Drugwash zice:

        Mda, aşa o fi… peştele mic înghiţit de peştele mare. Da’ ce facem cu balena, în czul ăsta…? 🙂 N-ar fi mai practic să facem ca în poveste: îi băgăm fricii mîna pe gît, o apucăm de coadă de dinăuntru şi o întoarcem pe dos frumuşel? 🙂

      • crazy wolf zice:

        Cînd aveam vreo 20 de ani am încercat să mă sinucid (două flacoane de Diazepam pentru copii şi unul de Rudotel n-au fost suficiente – am dormit vreo 15 ore, după care m-am trezit şi am vomitat combinaţia, care îmi cam rămăsese în stomac).
        Ce vreau să zic e că în perioada următoare apăreau din cînd în cînd atacuri de panică (simţeam brusc că mor), moment în care îmi spuneam: OK, păi asta şi vreau, hai să vedem. Fază la care, spre dezamăgirea mea, ce să vedeţi, nu muream, ci mă destindeam. 🙂

      • Drugwash zice:

        Na, să mai ai încredere în medicamente! 😛 (să vezi ce mi-o iau acuma! 😆 )

      • De ce să ți-o iei?! Ai dreptate. 🙂

      • crazy wolf, nu te apuci să te sinucizi cu benzodiazepine, până nu afli care e doza letală 🙂
        Atacul de panică, pe care azi îl numesc doctorii așa, pe vremea mea se numea spasmofilie, în popor i se spune și-acum cădere de calciu
        e o mizerie pe care ne-o face sistemul nervos și bestia aia, mai mică, vegetativul, îi ține isonul. Mărturisesc că, oricât aș încerca să-l țin la respect cu fărâma de luciditate care-mi rămâne în timpul senzației ăleia nenorocite de moarte iminentă, nu-mi iese. Deși sunt doctoriță docentă în atacuri de panică, reușesc doar să le scurtez.
        Îndrăznesc să cred că, dacă medicul s-ar așeza frumos lângă atacat și i-ar explica răbdător care e ”fiziologia” manifestării, înainte de a-i trânti un anxiolitic intra venos, rezultatele ar fi miraculoase.

  2. Dragoș, frica e ceva fără de care nu poți trăi. E ca la îngânatul nopții cu ziua, când deschizi ochii pe șifonierul din noduri de trandafir, demodat ca naiba, dar din ușile lui te fixează zeci de perechi de ochi, o mulțime disperată după privit, încarcerată în lemn, care/ți transmite mesaje de groază și de iubire. Să-i zici mamei că șifonierul se uită la tine, prin mii de ochi?! Ca să ajungi la psihiatrie?
    Am ajuns la psiholog păstrând douăzeci de ani tăcere asupra șifonierului.
    Problema e că și azi se uită la mine la fel, cu zeci de perechi de ochi noduroși, și nu trec pe lângă el decât rar, când vreau să salut spiritul Bunicii mele, intitulate Babiclonț, care s-a instaurat pe vecie în camera celor două dulapuri de haine cu uși din noduri de trandafir, pentru că ea era o curioasă din fire, și avea nevoie de foarte mulți ochi ca să priceapă lumea.

    • Drugwash zice:

      Fear is not real – danger is!
      We can’t live in fear!

      Nu mai ştiu de unde am cules replicile astea, cel mai probabil din filme, dar asta nu le diminuează cu nimic mesajul. Frica e doar un clopoţel care sună să anunţe ceva. Un potenţial pericol sau o problemă nerezolvată. În al doilea caz trebuie să te ridici deasupra, pur şi simplu. Şi aici îmi amintesc (aproximativ) de o altă replică dintr-un film – ‘360’, iar personajul e Sir Anthony Hopkins: The shortest most efficient prayer in the world is ‘Fuck it!’ Adică iei la cunoştinţă şi în secunda doi îţi bagi picioarele, trecînd direct la soluţii. Sau la orice altceva. Me ne frego / Je m’en fiche / I don’t give a fuck / etc. Iar logica ajută extraordinar de mult.

      Eu i-aş scrîşni printre dinţi şifonierului: „dacă te mai uiţi la mine chiar şi cu coada ochilor, te bag pe foc, ‘tu-ţi […]”. Şi i-aş trage şi-un bocanc în nodurile trandafirii. Ce zici, poţi face asta? 😉

      • Toate bune și frumoase, dar nici io n-am toate țiglele pe casă: nu pot trăi fără pic de angoasă. Șifonieru n-are nicio vină. Că eu văd fețe, priviri, siluete în nodurile de trandafir.

      • Drugwash zice:

        Sîntem mulţi cu deficit de ţigle, dar nu toţi au Darul. Încearcă să-l foloseşti în scop creativ. 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s