Parcarea

Parchez prost. Ca orice femeie. Asta mi se trage de la faptul că atunci când mi-am luat permisul, în noozeci și ceva, tocmai se scosese poligonul din probe. În fundul sufletului meu, sunt convinsă că, ceea ce face diferența majoră între femeie și bărbat, nu e cromozomul Y la dumnealui, ci abilitatea de-a parca o mașinuță obișnuită, cu cinci locuri,  într-un spațiu decent, în care încape și o dubiță cu șofer profesionist la volan, din două încercări.
Igrec posesorii o scot la capăt imediat, femeile ratează și se cară ofuscate, în căutarea unui câmp cu maci, a unui teren viran pe care s-ar putea construi un Mall, locuri de genul ăsta…

O duc pe prietena mea acasă, fiindcă mi-e în drum, de două ori pe săptămână. Parcarea blocului ei e astfel concepută și ocupată, încât la volan ar trebui să se afle un pilot militar care aterizează pe o punte de port-avion la punct fix. Eu pun Opelul meu Astra pe trecerea de pietoni, pun avariile și o aștept să coboare, deși ajunseserăm cu discuția abia  la virgulă.
Azi, în mod uluitor, văd că pot să mă înfig cu botul într-un hiperspațiu legal, și mai schimbăm câteva paragrafe de vorbe.
Fiindcă era cald, am deschis ambele geamuri laterale. Mă ardea la curul mașinii trecerea de pietoni pe care urma să dau în marșarier la plecare, dar, deocamdată, stăteam de vorbă, pietoni inocenți traversau pe zebra lor, io eram o muscă înțepenită în peisaj, nimic rău nu se putea întâmpla.

Apare un moș dreapta-față. Pieton. Nu dă nici cel mai mic semn că ar vrea să se scurgă pe lângă mașinuța mea. Stă așa, la scuteală, lângă farul drept, preț de un minut. Are tricou Lacoste, vreo obzeci de ani, dacă e să mă iau după fenotipul maică-mii.
Prietena mea, Doctorița, vorbește. O ascult, la dracu’, fiindcă vorbește bine, dar moșu cu pricina pare nesigur, parcă are gura vânătă și un halou galben în jurul ei, și uite-l cum se bălăbăne… Dacă face infarct și cade pe capota mea, o să sun la 112 și-o s-o rog pe prietena mea să dispară  în bloc, fiindcă m-am niciun chef să explic cum n-am acordat noi primul ajutor unui cardiac, noi, două licențiate în sănătate publică,  până a venit SMURD-ul.
Moșu se pipăie cu neliniște pe pectoralul stâng.  Sunt trezeci și ceva de grade afară, altfel nu deschideam geamurile,  cercul din jurul gurii lui are, clar, altă culoare decât restul feței, e hipoxic, asta poa să observe și-un vânzător la taraba din piață, nu e nevoie să fi făcut vreo facultate care te propulsează la tejgheaua unei prăvălii numite farmacie.  Doctorița mea vorbește mai departe, tipul se palpează frenetic, eu mă mângâi cu gândul că, dacă ești parcată legal, într-o parcare de bloc, și-ți pică unu, palanca, pe capotă, sunt șanse să dovedești că nu l-ai lovit tu pe el, ci el pe tine.
Scot cheia din contact. Acum, poa să cadă. N-o să sun la 112 înainte de-a-l vedea căzut, fiincă n-am chef să mi se pună în cârcă un apel la urgență, nejustificat.

Doctorița mea zice și zice mai departe.
Eu transpir.
Moșu scoate o țigară din buzunarul de la piept, o aprinde, trage în piept nesățios și suflă cu voluptate. Fumul intră în mașină, pe partea Doctoriței, care nu suportă fumul de tutun. Mai trage  odată, suflă tot în aceeași direcție. Doctorița vorbește. E prietena mea. Dacă ea poate vorbi pe fumul ăsta, pot și eu să mă prefac că mi-e bine, deși nu suport să-mi sufle cineva fum în nas, dacă eu n-am o țigară aprinsă.
Mă uit la moș: n-are niciun cerc vânăt în jurul gurii. E doar cenușiu. Îmi vine să-i sparg mutra. E cenușiu de neras.
Era să chem SMURDul pentru un idiot de moș nebărbierit.

Mă desfig din locul de parcare în mod exemplar, cu avariile clipocind, îmi amintesc până și ce-mi zicea instructorul meu, pe vremuri, că dacă nu dai din volan, ieși cum ai intrat, fără probleme.

Moșu fumează mai departe, liniștit și sănătos tun.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, d'ale Prăvăliei, experimente, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Parcarea

  1. Drugwash zice:

    Dacă nu-l salva otrava, veneam io cu drujba şi mi ţi-l retezam de la genunchi, să cadă odată boşorogu’ naibii! 😛
    Ba nu, baszmeg, c-apoi mă puneai să-ţi plătesc reparaţia capotei! 😆

    • Nu-i chiar din foaie de cort capota aia, da Dumnezeu știe! I-am verificat rezistența la câini, pisici, puștani care-și fac ochi dulci și tre să se rezeme de ceva, că-i ia cu bătăi de fluturi la lingurică…
      Îl ținea și pe moș, mititica!
      Ideea e că am tot felul de viziuni de-astea apocaliptice care-ncep cu ce-ar fi dacă… Ce-ar fi dacă tramvaiul ăsta, când ia curba să intre în depou, n-ar lua curba și-ar intra în mine, care-l aștept, politicoasă, să se bage la culcărică? Ăsta e unul din preferatele mele.

      • Drugwash zice:

        Despre tramvaie ţi-aş putea povesti, că doar am fost vatman odinioară – chit că pentru prea puţin timp.

        Ştiu cum e cu viziunile… le trăiesc mai mereu, uneori parcă le aştept să se împlinească odată. Zici că trăim un experiment psihotronic ce ne îndeamnă la tristeţe şi deznădejde în masă. Cine ştie, poate chiar o fi adevărat…

        Şi cît sîntem de fragili, noi, oamenii…!

      • Ai fost vatman? Ai toată admirația mea. Odată, un vatman, m-a ajutat să nu renunț la condus. Deși era exclusiv vina mea. O să scriu despre asta, cândva. Mi-e frică de tramvaie ca de ziua în care am luat trenul din mers, dar știu că vatmanii sunt și ei oameni, înțeleg lucruri pe care milițieni nu le pot înțelege… În fine! Când o să scriu povestea despre mine și vatmanul care a fost, o să înțelegi ce zic.

      • Drugwash zice:

        Mulţumesc umil pentru admiraţie! 😳 Poate că ar trebui să scriu şi eu despre experienţa aceea…

        Frica de tramvaie e perfect justificată şi nu e vina vatmanului ci a conjuncturii. Mai explicam cuiva de curînd cum e cu fizica: masa, viteza, acceleraţia…

        Eu am luat de multe ori trenul din mers. Am făcut liceul doi ani la Cîmpina, navetist pe CFR. Iubesc trenurile, dar ceva din Univers a făcut ca niciodată să nu am parte prea mult de marile mele iubiri, de orice fel ar fi fost acelea.

  2. ALM zice:

    Poate ar fi momentul să schimbaţi Opel-ul cu un Ford de ultimă generaţie. Ăsta se parchează aproape singur! Apoi, vă luaţi permis de pilot la joasă înălţime …
    http://www.ford.ro/Autoturisme/NoulFocus2011/Tehnologie/mdp=i1204985119226

  3. Pingback: Amintiri pe drum de fier | Loc de dat cu capu'

  4. Andreotti zice:

    Renato, tu nu mergi pe drumul tău! 🙂 E două noaptea, am ochii rupți de oboseală dar bine înfipți în ecranul și-așa spart telefonului, te citesc și râd ca proasta!
    Mi-e tare dor de tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s