Îmi pare rău!

Că am ţinut gara înzăpezită atâta vreme.
Că paragina asta are la bază motive independente de voinţa mea.
Că revin în Gară tocmai cu ocazia unui trist eveniment. Moartea e un eveniment trist.

Odată am văzut un om al străzii mort, întins pe o bancă în staţie la Sfântu Gheorghe. Era acoperit cu o pătură oribilă de bumbac, în carouri albastru cu portocaliu, îi rămăseseră pe-afară doar picioarele de la genunchi în jos, i se vedeau zdrenţele şi pantofii desperecheaţi, rupţi, adunaţi de prin gunoaie. Era acolo o autoutilitară SMURD, cu luminile portocalii pâlpâind circular, ca un substitut de lumânări la capul mortului şi câţiva călători rebegiţi de frig, aşteptând autobuzul, care nu dădeau doi bani pe cadavrul din vecinătatea lor, poate chiar se umpluseră de nervi că ăia de la SMURD nu găsiseră alt loc mai bun să-i constate decesul decât banca lor, de aşteptători în staţie.
Imaginea asta mi-a distrus ziua. Fiindcă era vorba de Moarte. Nici nu contează a cui.

Tot aşa şi ieri: moartea lui Sergiu Nicolaescu mi-a făcut ziua ferfeniţă.
Că a murit un om. (Încă sunt atât de rudimentară – moartea mă înspăimântă, mă ucide pe dinăuntru, aş vrea să nu se fi inventat…)

Dar tot ce a generat acest trist eveniment apoi, pe canalele de televiziune m-a lăsat mută.
Treptat, pe măsură ce butonam telecomanda, am aflat că altcineva murise, nu Sergiu Nicolaescu.

Murise „poate, cel mai mare regizor român de film”. „Singurul care a filmat în biserică (înscăunarea lui Mihai Viteazu) oficierea unei slujbe, în vremea regimului comunist”. Tătucul cinematografiei româneşti. Tăicuţul istoriei româneşti din manualul de liceu  – ediţie 1975, transpusă pe peliculă. Singurul care a dovedit că avem şi noi americanii noştri. Curajosul care ne-a demonstrat că, dacă stai în spatele unei camere şi munceşti mult, mult, muuult de tot, te numeşti regizor de film, iar dacă stai în faţa ei şi emiţi cuvinte, eşti actor.
Dacă e să mă iau după televizoriştii care au făcut ieri de gardă la toate emisiunile, a murit exigenţa şi profesionalismul pe platourile de filmare.

Am stat cu inima cât un purice, să nu vină, invitaţi în emisiuni, regizori români de film care păcătuiesc prin faptul că sunt încă vii, să se ipocrizească şi ei pe-acolo, cu vorbe bune. Din cât am văzut eu, n-au venit. Slavă cerului – nu s-au arătat!

Să-i fie cenuşa uşoară şi spiritul lui cel plin de încredere în sine şi lipsit de îndoieli să zburde o veşnicie, ca un copil fericit, acolo unde se retrag sufletele oamenilor când îşi părăsesc îmbrăcămintea de carne.

Cât tupeu îmi trebuie să mă scutur de capcana unui final demn şi ipocrit pentru acest post!
Pe mine, maratonul de omagii entuziaste al zilei de ieri  m-a purtat pe alte meleaguri, opuse, aş zice: m-am gândit la Mircea Daneliuc (Glissando), la Dan Piţa (Faleze de nisip, Pas în doi), la Dinu Tănase (La capătul liniei), la Mirea Veroiu (Să mori rănit din dragoste de viaţă), la Lucian Pintilie (Reconstituirea), la toţi acei mari, mari regizori care au făcut filme tot aşa, înjugaţi şi îmbotniţaţi  de cenzura comunistă în plin apogeu. Unele n-au avut cine ştie ce încasări, că n-au rulat decât trei zile, fiind apoi interzise (Faleze de nisp), altele au fost aproape refăcute din temelii, complicând alegoria şi mascând mesajul până acolo unde copitatele cenzurii n-au mai înţeles nimic şi au dat liber la difuzare (Glissando).

Toţi aceşti regizori au făcut filme mai mari sau mai mici. Cu certitudine, mult mai puţine decât S.N. Cu certitudine, cel puţin unul a fost o capodoperă. Cu certitudine, niciunul dintre ei, dacă ar fi făcut „Dacii”, nu i-ar fi ornat cuşma Regelui Decebal cu o bentiţă brodată cu lurex auriu, sau altă fibră sclipitoare şi sintetică obţinută cu succes la Combinatul de la Săvineşti.

Din fericire, aproape toţi sunt vii. Din acest motiv, o emisiune de numai  un ceas despre unul dintre ei ar prăbuşi audienţa postului care s-ar încumeta s-o realizeze.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în o ţară frumoasă, păcat că e populată, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Îmi pare rău!

  1. Pingback: Măi, Dacti, | Nono

  2. Neveu01 zice:

    Si mie-mi pare rau de cele trei „Ca”-uri.
    Dar, imi pare bine ca revii …printre vii.

    Mi-a placut poezia lui Paunescu dar nu mi-a placut ca era un ipocrit. Un mare porc.
    De SN e prea devreme sa spun ceva. Doar atat: sa-i fie tarana usoara.
    Cu ocazia asta l-am revazut pe eroul tineretii mele. Pe Amza Pelea.
    Meseriasa pleiada de actori ai anilor ’70 dintre care, din pacate, au ramas doar vreo cativa in viata!

  3. ifim zice:

    Ieri a fost o zi foarte tristă pentru mine, deşi prin Baghi am lăsat să se înţeleagă că-s vesel nevoie mare.
    Ieri a murit actorul şi regizorul român pe care l-am admirat cel mai mult.
    Pe Sergiu Nicolaescu l-am admirat cel mai mult.
    Ai dreptate, moartea este un eveniment trist, dar necesar, zic eu.
    Totuşi, după cum s-a putut vedea ieri şi se poate vedea în asemenea ocazii, stupiditatea unor oameni poate depăşi tristeţea morţii.
    Bine ai revenit! Să nu laşi gara să moară curând!

  4. Vania zice:

    S-a mai întâmplat să se vorbească trei zile despre un poet, în vreme ce la Ştefan Augustin Doinaş să se găsească doar că a fost colaborator… Ca la valahi!

  5. La multi ani!
    Imi pare bine ca ti-ai deszapezit gara. Sper ca n-ai apelat la „baietii destepti”.
    Pentru mine Sergiu Nicolaescu a fost eroul copilariei, adolescentei, maturitatii si, de ce nu, si actual. Mi-am luat ramas bun de la el cum am crezut de cuviinta (http://suciusiminfo.blogspot.ro/). L-am pretuit si-l pretuiesc pentru ceea ce a facut, mai bine ori mai rau, asta este o chestie relativa. Am in minte „Orient Express”. Ultima secventa. Cand se urca in tren sa se intalneasca cu Dinica. Drum bun, Sergiu!
    Dumnezeu sa-l odihneasca!

    • Dumnezeu să-l odihnească! La vremea când îi vedeam filmele cu comisari miclovani, mă gândeam, plină de mândrie: uite, dom’le, că şi un român poate copia filme americane!
      Când am mai crescut, am înţeles că americanii depăşiseră filmele americane, făceau, până şi ei, câteodată , FILM. Adică atunci când te-ai holbat ca imbecilul pe ecran şi-ai uitat că exişti, când curge distribuţia, simţi nevoia să te ridici în picioare. Şi pleci din sală alt om. Uneori. definitiv alt om. Cu toată stima şi respectul pentru efortul lui S.N. de-a americaniza cinematogrfafia română, eu îl consider un manufacturier de duzină. Un amploaiat al regimului. Nu-i contest nici oportunismul, nici talentul de-a fi reprodus reţete de succes, cu destul succes. Nu-i pot trece cu vederea lipsa de bun simţ de-a se plasa în faţa camerei, în calitate de actor.
      Faptul că ai toţi dinţii în gură şi scapi cuvinte printre ei, nu te face actor.
      „Restul e tăcere”, vorba lui Nae Caranfil.

  6. Neveu01 zice:

    Renule,
    Ca tot veni vorba, cica secundul de pe platourile de fimare ale raposatului SN a declarat ca maestrul obijnuia sa ia „medicamente cu pumnul”?
    Asta se petrecea atunci cand era stresat, cand avea de lucru cu mii de oameni, etc…
    Crezi oare ca se poate lasa cineva „de buna voie” de aceste obiceiuri?
    Si, mai crezi ca, daca nu se dezbara de pain killers si alte „calmante” si „energizante”, stabilirea unui diagnopstic de abdomen acut se putea face imediat? Pare sa fie una din cele mai simple metode care te trimit inspre o apedicita…
    Intreb si eu, nu dau cu parul. O fac in lumina celor scrise pe paginile jurnalelor romanesti.
    Si mai intreb, daca exista o reteta de eliberare a acestor pilule (sau fiole?), era acest detaliu inscris in istoria foii de observatie a pacientului de la Elias?
    Daca nu era prescriptie legala, inseamna ca era vorba de …
    Deja vu;)

    Zi buna!

    • Sau noapte bună, neveule!
      Cât timp artistul face artă, dinspre partea mea n-are decât să fie branşat la o cisternă de „medicamente cu pumnul”. Dacă e adevarat, treaba lui! Dacă nu, păcatul nostru.
      Nasol e că, cu sau fără adjuvante, opera lui S.N. se bazează pe 3 chestii: fardat istoria conform ddocumentelor celui de-aş enşpelea congres, utilizat armata română pe gratis când ea era implicată la depănuşat, pupat cururi esenţiale…
      Filmografia lui Nicolaescu e ca nechezolul pe care-l beam noi până în decembrie ’89.

  7. clujanu zice:

    sarut mana, la multi ani!

    de mortuis nil nisi bonum

    de ziaristi si televiziuni…

  8. Pingback: Telefon | Nono

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s