Nahrrcisa

Are şaizeci de ani. Graseiază. Îşi adoră numele şi îl rosteşte de prea multe ori. Are şaizeci de ani, după buletin, dar ea se crede de douăzeci. Poate de şaisprezece. Un nas lung şi drept de tapir încadrat de doi ochi negri foarte puţin exoftalmici care, indiferent că privesc interlocutorul sau peretele, indiferent că Nahrrcisa hrrelatează ceva excepţional sau o banalitate, au aceeaşi expresie intrigat-înspăimântat-uimită. Fiindcă, indiferent ce-ar povesti şi unde s-ar uita, Nahrrcisa nu se observă decât pe sine. Şi e uşor înspăimântată, cum de o fiinţă atât de exthrraordinară ca ea, purtând numele de Nahrrcisa,  poate supravieţui alături de noi, ceilalţi, pe care nu ne cheamă Nahrrcisa, nu graseiem, n-avem coxartroză, n-am consultat o personalitate din guvern care să ne recomande cinci nume de medici, unul de la Braşov, unde protezarea costă 140 de milioane şi ea, Nahrrcisa, s-a gândit că poate să mai aştepte, să mai chibzuiască, în fond, oricât ar fi clinica aia de privată şi de recomandată de un guvernamental, oricât de cumplite ar deveni durerile, ea, care a citit mult, s-a sfătuit cu tatăl ei, apoi cu directorul ei – care a zis „dhrragă Nahrrcisa, nu e de glumă, şoldul tău thrrebuie hrrepahrrat de uhrrgenţă”, dar care timp de opt ani a înghiţit OPT MII de euhrro sub formă de glucozamină şi cartilaj de rechin, ceea ce e mult, luat la global, dar luat pe an e rezonabil, totuşi deţine această informaţie elementară: orice corp străin – proteza – plasat în corpul tău, are un termen de garanţie, ca televizorul, ca pachetul de unt. Dacă peste douăzeci de ani se strică proteza capului femural, ea ce face? Se duce iar la Braşov? Mai trăieşte doctorul care i-a explicat atât de amabil raportul risc/rentabilitate?

De aceea, când l-a cunoscut pe domnul acela foahrrte dhrrăguţ şi phrrezentabil cahrre a invitat-o să facă tehrrapie la o firmă ucrainiano-coreeană n-a mai stat pe gânduri. S-a sfătuit cu directorul ei care s-a convins mai întâi că domnul acela, clientul lor, suferind şi el de nişte dureri osoase, dar nu chiar aşa de suferind încât să nu te asiguri că are cele mai serioase intenţii în ceea ce o priveşte pe Nahrrcisa şi sănătatea ei, şi n-o să ne trezim că a înghesuit-o într-un gang – „Nu, domnule Director!  Se poate?! Sunt bărbat însurat, nevastă-mea se tratează de CINCI ANI la aceşti coreeni onorabili!” , şi abia apoi i-a pehrrmis să lipsească pathrru ohrre de la sehrrviciu, zilnic, să se cureze la clinica ucrainian-coreeană, ei, bine, când l-a cunoscut pe domnul acela şi a avut acceptul directorului ei, a început tratamentul.

La prima şedinţă nu era pregătită, dar domnul cel drăguţ i-a împrumutat echipamentul lui, tricou alb, pantlonaşi albi, ciorăpei albi – totul de bumbac. A acceptat pentru că păreau noi.
Acolo, la clinica aceea coreeano-ucrainiană, unde toate angajatele erau extrem de drăguţe, măcar că nu făceau elongaţii de coloană şi diminuări de chist ovarian de când lumea, făceau chestiile astea de puţină vreme, de când nu mai erau dactilografe, coafeze, vânzătoare la butic, a fost tehrribil de imphrresionată. Tratamentul era gratuit. O vreme. Pe urmă ţi se simplifica viaţa şi pătuţul pe care erai masat, descântat, giugiulit ţi se livra la domiciliu contra unei sume deloc modeste – câteva mii de euro. Euhrro. Făceai pe el de câte ori aveai răgaz şi chef acasă. Îl vârai în priză, tastai problema şi el, sărăcuţul, începea să te lucreze. La ficat, la chist, la fostul accident vascular, la lumbago, la insomnie, la ce te frigea buza mai tare. Cum te lucra? Simplu. Emitea. Ce, curenţi? Da. Înthrr-n fel ehrrau cuhrrenţi. Biomagnetici? Phrrobabil!  Şi ce simţeai? Nimic. Asta ehrra cu adevărat extraordinar! Nu simţeai nimic.

La clinică era un perete întreg, un pehrrete înthrreg, cu măhrrturhrrisijrri. Cu ce? A, cu mărturisiri. Şi poze. Oameni care se vindecaseră de coxartroză, de gonartorză, de hepatită, de varice, de tumori, de diabet, de anxietate, de platfus… de orice. Numai pentru că avuseseră încredere şi răbdare: în cât timp s-a instalat boala? În douăzeci de ani. Bun! Atunci nu-i cereţi bolii să se retragă în mai puţin timp!

Nahrrcisa mi-a vorbit şaptezeci şi cinci de minute. N-a întrerupt-o nimeni, fiindcă aşa sunt sâmbetele la Prăvălie, zile moarte. Arareori intră cineva.
Când a reluat filmul afecţiunii ei – o umflătură în pahrrtea stângă a pubisului şi pubalgie permanentă, care acum dispăruse, odată cu senzaţia penibilă că toată lumea  observă acolo, în zona ei inghinală, un penis, m-am mai liniştit.  Mi-am amitit – coincidenţă! – că stau la 5 minute de mers pe jos de spitalul clinic de psihiatrie din Bulevardul Emil Racoviţă şi m-am mai liniştit. Ba chiar mi s-a făcut dor de-acasă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în amintiri, d'ale Prăvăliei, o ţară frumoasă, păcat că e populată, strict autentic, ştiri de neştiut. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Nahrrcisa

  1. zazania zice:

    Ai observat ca jumatate dintre cei care calca pragul unei farmacii vor, de fapt , doar sa se confeseze? Daca as avea o bruma de talent as putea scrie o carte .O carte, zic? Gresit , as putea scrie vreo sapte .
    Un sfert dintre ei te trombonesc ca sa primeasca vreun sedativ dintre cele care se dau numai pe reteta verde, iar 10% sunt complet dusi cu pluta?
    Una peste alta, e o meserie interesanta!

  2. Zuzu, doamna Narcisa asta ar putea ocupa singură un volum. Şi un pat la glumeţi. N-am intervenit deloc, fiindcă, dacă taci din gură şi doar asculţi, mimând atenţia totală, îi mai decurajezi. Pe ea, nu.
    Da, e o meserie interesantă. Din punctul ăsta de vedere. Întâlneşti mulţi nebuni nedeclaraţi.. Mulţi de tot.Şi fiecare zi îmi întăreşte convingerea că peste 50% din patologie e somatizarea unor păsărele pe care le avem la tărtăcuţă . Să mă ierte prietenii noştri nefarmacişti, dar eu asta văd.

    • Răbdarea mă părăseşte după 20 de secunde. Curiozitatea e cea care mă ţine în lesă!
      E ca o explorare, unică, la limita dintre pamflet şi realitate. Există persoane care n-au nevoie de un Caragiale ca să devină personaje. La vremea când săpa Caragiale prin culisele fiinţei umane, ori nu era Freud la modă în România, ori Caragiale nu era fan, ori eu sunt suficient de dobitoacă încât să mă las furată de linia impusă de specialiştii în dramaturgie cu privire la Caragiale şi să nu citesc în subtext.
      În cazul de faţă însă, cazul Narcisa, avem chestii elementare: o femeie trecută de multişor în zona non-ovulatorie, care a fost cam neatrăgătoare de mică, s-a înţepenit pe linia fină a virginităţii şi, la 60 de ani, susţine că directorul ei se înfiora la gândul că ar putea fi mătrăşită într-un gang. Dacă domnul Freud m-ar seconda la tejgheaua farmaceutică, ar zice că „gang” e ceva mai mult decât „pe la colţuri”, „tufiş”, „boschet”. „Gang” e un substitut foarte plastic pentru vagin relaxat, primitor. Doamna Narcisa acuză dureri în zona inghinală, mers şchiopătat, ca şi cum ar planta un copăcel „în mod ritmic” şi primeşte diagnosticul din postarea de mai sus. Coxartroză. Numai că la ea durerea se instalează între pubis şi coapsă, nu în articulaţia şoldului. O durerere nasoală, care contractă musculatura adiacentă şi o face să semene cu un penis. Narcisa umblă pe stradă în pantaloni, asumându-şi riscul ca lumea să observe că e o purtătoare ilegală de penis.
      La dracu’, Theo! Până şi tu, o contabilă, realizezi că toată tevatura asta verbală e în jurul unui simulacru de penis.
      Narcisa e în plină nevroză.
      Eu încerc să recitesc un roman poliţist bun, scris de un maestru, fiindcă e sâmbătă şi prea puţină lume intră în Prăvălie. Narcisa se agaţă de povestea ei ca de un cearşaf de bumbac, foarte rezistent. Cartea mea e tipărită în anii ’60. Dacă mă ţin cu degetele de un colţ al paginii, rămân cu bucăţica în mână.
      Ceasul din perete, fabricat în China, îmi arată, onest, că Narcisa, care ar avea nevoie de psihoterapie până la sfârşitul zilelor ei, îmi mănâncă minute, cu zecile, din unica mea viaţă, în care pot citi pentru a cinşpea oară o carte atât de bine scrisă, încât e ca şi cum aş citi-o pentru prima oară.
      Ce mă salvează: intră în Prăvălie Domnul Noni. Nicio legătură cu ursuleţul meu, ci cu acele fructe despre care un advertising pişicher susţine că te menţin tânăr şi sănătos.
      „Domnul Noni” e unul dintre acei bărbaţi care, într-o lume normală, n-ar trebui să ştie că există prăvălii numite farmacii, pe pământ.
      Numai că el nu trăieşte într-o lume normală. trăieşte în lumea noastră, face cumpărături pentru bunul mers al familiei lui.
      Despre „Domnul Noni”, în curând.

      • Shaman zice:

        Raymond Chandler? E cel mai aproape de sufletul meu sensibil de copil. Tampita asta de iubita a mea (sunt absolut sigur ca nu citeste ce am scris, si da, sunt las, ca orice barbat) a facut ce-a facut si a obtinut contorsionarea gandirii mele de la logica si analitica la o gandire bazata pe procese primare, supraincarcate afectiv, ca sa nu zic mai mult. Fenomen descris prima oara, pentru ca ai adus vorba, de catre Freud (1905). El o numeste regresie. Eu o numesc prosteala. Prosteala care, din fericire, nu este sustenabila. Mitzy nu o place, noaptea vine fix la ora 2 si sare brusc pe burta ei de cateva ori pana obtine rezultatul dorit dupa care fuge pe casa pana dimineata cand pleaca toata lumea pe unde are treaba.
        Imi cer scuze pentru faptul ca am deviat de la subiect. Vroiam doar sa stiu daca nu cumva era vorba despre Raymond Chandler..

  3. ifim zice:

    He, he… mi-ai adus aminte de termenul de garanţie. Care o fi, căci nimeni nu a fost în stare să-mi spună exact!

  4. ALM zice:

    Doamne ce m-am speriat! Când am citit titlul am crezut că articolul se referă la Narcisa Iorga …

  5. Pingback: Loial in gand, in fapta si in cuvant « Hai ca se poate!

  6. Pingback: Astronautul – 2 « Ioan Usca

  7. zazania zice:

    Sa mai ascultam o melodie ca amfitrioana nu se supara.Ba chiar ii place muzica.http://www.youtube.com/watch?v=Dhx4KnxLoEY

  8. klaus zice:

    Uau!! Zazanie, esti chiar tu? :))

  9. Pingback: Cotlonul « Ioan Usca

  10. Matei Florin zice:

    Grea povară, coxartroza! Dă-mi voie să-mi vărs toată simpatia în contul Nahrrcissei, pentru că găseşte resurse de a cocheta într-o situaţie delicată (la propriu şi la figurat…) ca a ei. Iar ţie, renata, să-ţi adresez un discret, dar sincer ,,bravo” pentru disponibilitatea pe care o manifeşti faţă de vizitatorii farmaciei tale.

  11. zazania zice:

    Iesi, cucoana cu o declaratie ceva, ca or sa zica astia de te citesc ca ti-au pusara catuse!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s