Doişpe oameni norocoşi

Laboratorul de chimie analitică era mare cât un hangar şi urât ca o morgă. Asta, nemaipunând la socoteală faptul că se afla sub pământ. Prin ferestrele mici şi zăbrelite care se deschideau la nivelul asfaltului nu intra soarele niciodată. Vara mai vedeai o gleznă de fată în sandale romane. Iarna, nimic. Oricât ar fi fost de subţire stratul de zăpadă, tot reuşea să le obtureze aproape în totalitate. Pe vremea aceea iarna nigea în mod curent.
Stau şi mă întreb acum: totuşi, cum respiram?  Funcţiona, cred, un sistem de ventilaţie destul de eficient, fiindcă n-a leşinat nimeni, niciodată. Ne mai tâmpea eterul, mai ieşeam la vomitat din pricina hidrogenului sulfurat, dar n-au fost reclamaţii.
Nu stăteam mult acolo: o dată pe săptămână, şapte ore, de la 8 la 3. Aşa era programa analitică pe-atunci. Nu se pornea de la premisa că şcoala scoate tâmpiţi, ci de la presupunerea că bagă tâmpiţi care trebuie deşteptaţi cu răbdare, timp de şapte ore, cel puţin în domeniul analizei chimice.  
Când am intrat acolo prima oară eram în anul doi. Cineva lucrase dis de dimineaţă cu ditizonă şi puţea vag, scârbos şi plăcut în acelaşi timp,  a ceva ce peste câtva timp aveam să-l numesc, în mintea mea,  “mirosul de mort dulce”.
Dacă ştiţi parfumul  de  mere verzi, asociaţi-l cu duhoarea de putreziciune şi obţineţi aerul cu care ne-a întâmpinat în acea dimineaţă laboratorul din subsol.
Ne-am aşezat la mesele albe, de faianţă, cu chiuvete de tablă îngropate la ambele extremităţi. 
Pe catedră erau cărţi, tratate de chimie, şi cel puţin cinci cutii de cretă colorată.
Pe la 8 şi 20 a apărut asistentul nostru.
Ne-a întrebat: “Cine sunteţi voi?”
“Grupa doi, anu’ doi”, a zis careva.
“Şi câţi sunteţi?”
“Doişpe”, a răspuns aceeaşi voce care, presupun, aparţinea şefei de grupă.
 “Doişpe ce?”, a întrebat el.
 După câteva clipe de uimire a sosit şi răspunsul, singurul posibil: “Studenţi.”
Tipu’ s-a aşezat pe marginea mesei lui şi a făcut spre noi: “Ţî!”
Noi am tăcut, că ce era să zicem? Urma, probabil, unul dintre acele discursuri ameninţătoare în care eram avertizaţi că dacă nu muncim pe brânci, dacă nu…, dacă aşa şi pe dincolo…, zburăm din facultatea aia de nu ne vedem. Pe urmă a precizat: “Sunteţi douăşpe oi negre.”
“De ce?”, a îndrăznit careva.
“Fiindcă faceţi laboratorul cu mine. Eu am un statut aparte, sunt cam derbedeu, aşa că, la examen, domnul profesor o să se străduiască să vă pice pe toţi. Clar?”
Era mai mult decât clar. Era dramatic. Nimeriserăm rău. Poate că fiecare îşi făcea socoteli personale, cum, cu o cutie de bomboane sau un pachet de Kent, s-o-nmoaie pe secretară să-l transfere în altă grupă. Sigur, dacă izbuteam toţi, grupa a doua dispărea de pe faţa pământului.
“Numai că, a continuat el, noi o să ne luăm măsuri de precauţie. Pe lângă caietul studenţesc cu care văd că v-aţi pregătit, de data viitoare să veniţi şi cu un carneţel mic, un vocabular, ceva, unde vom nota, la fiecare laborator, întrebările pe care o să vi le pună dom’ profesor la examen ca să vă pice şi, fireşte, răspunsul corect.”
“Adică cum?”  asta l-am întrebat eu şi nici azi nu ştiu ce am vrut, exact, să-l întreb.
“Păi, face el, e simplu: de ce e negru oxidul feros, în timp ce oxidul feric e roşu? Mmm? Ştii?”
Nu ştiam. 
“ O să facem, prin urmare, un caiet suplimentar cu tot ce ştie dom’profesor şi cărţile nu spun, ca să trecem examenul. Priceput?”
Am bâltâcâit din cap a da, însă eram teribil de speriaţi. Noi credeam că tot ce ştie dom’ profesor e în cărţile lui. Ştii cărţile, ştii cât el. Treci.
“Băăă!”, s-a răstit asistentul, absolut colocvial către noi, când ne-a văzut aşa pieriţi. “ Cărţile din cărţi se scriu! Restul e aici!” Şi şi-a înfipt arătătorul în tâmplă, ca pe un revolver.
Pe urmă ne-a întrebat cui îi plac romanele poliţiste. S-au ridicat vreo opt mâini.
“Ei, a zis el, voi o să pricepeţi chimia analitică şi-o să luaţi 7, nota maximă a unei oi negre. Ăilalţi trebuie să se pună pe citit, pentru 5.”
“Ce?”, a întrebat şefa de grupă, cu pixul pregătit să-şi noteze bibliografia.
“Ştiu şi eu? Să vedem… Agatha Christie, Raymond Chandler… D-ăştia! Alegeţi-vă o carte, citiţi-o toţi, şi miercurea viitoare o discutăm. Vedem care l-a prins pe criminal înaintea autorului. Analizăm indiciile. Analizăm cum le-am analizat. Separăm capcanele, pistele false, şi învăţăm cum trebuie gândită o identificare de element necunoscut în probă.”
Pentru a doua oară în acea zi, am pus aceeaşi întrebare tâmpită: “Adică, cum?”
El ne-a zis ceva de sulful coloidal, care se dă singur în gât, de reacţia “inelului de argint”,  de cei patru-cinci suspecţi mizerabili care sublimează la proba în tubuşor, şi dacă nu apare sublimat, adio bismut! Micşorăm cercul suspecţilor până ajungem la patru, câţi ioni conţine o probă, la fiecare laborator.
A înhăţat o cutie de crete colorate şi s-a apucat să facă o schemă pe tablă, grupa întâia de separare. Scria repede, caligrafic şi colorat. Noi ne holbam. Când s-a umplut tabla, a şters-o. Nu copiaserăm nimic. Ne-a zis: “… Dar despre toate astea vorbim data viitoare. Voi cumpăraţi-vă “vocabularul” şi citiţi cartea aia poliţistă.
Se făcuse aproape unşpe. Ne-a dat liber, până miercurea viitoare. Care n-avea alt program, putea să iasă cu el la o bere, la “Cina”. Nimeni n-avea alt program.
A fost singurul laborator scurt.
Toate celelalte au durat şapte ore şi am jucat şi prelungiri. Ne învăţaserăm cu el: pleca destul de des în cabinetul lui şi, înainte de amiază se mişca economicos fiindcă era ţeapăn de beat. Totuşi, tabla se umplea clar şi caligrafic cu scheme de separare, la fel se umplea şi carneţelul cu care aveam să i-o tragem domnului profesor la final. Toată lumea găsea, pe parcursul celor şapte ore, PATRU VINOVAŢI în probă şi nu era obligat să-şi strice duminica, să repete laboratorul.
N-a picat nimeni la examen.
Doar domnul Tudor a picat, câţiva ani mai târziu.
Ce să vezi, nu de ciroză, nu de cancer pulmonar (era un fumător periculos!), ci din pricina unei gâlme sub omoplatul stâng, care nu era un lipom, aşa cum crezuse el, ci o tumoră malignă care metastazase discret, fără dureri, lăsând o oarecare grupă studenţească fără “oi negre”, dar şi fără neliniştea bucuroasă de-a prinde cei patru criminali în proba de laborator.
L-am visat azi noapte pe domnul Mihai Tudor. Purta acelaşi costum gri închis, cu cravată neagră (nu mai schimbase culoarea cravatei de la moartea canişului său),  era doar puţin machit şi zâmbea relaxat, aşa cum nu zâmbea decât o dată pe an, când îl bătea pe dom’ profesor, pe tăcute, la examen, cu noi, trecuţi.
Cine ştie, s-or fi împlinit azi-noapte nişte zeci de ani, luni, zile, ore, minute de când a plecat dintre noi,că prea l-am visat cu sârg!
Dacă aşa o fi, îi datorez acest mărunt omagiu, de oaie neagră, norocoasă.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Doişpe oameni norocoşi

  1. Anonymous zice:

    Pai, bai renato, duamno, sau cum vrei sa-ti zic, parca nu asa era intelegerea.
    Trebuia sa viu pe muteste, sa citesc si sa plec.
    Dar acu' ma facusi sa dau o lacrima in amintirea lui don' Tolica. Nu, nu era asistentul, era laborantul care ne sufla , la sfarsitul laboratorului , daca nu reuseam sa ghicim, numele „infractorului”.
    Se implinesc, iacata, luna asta, fix un an de la intalnirea de 35 de ani.
    PESE Felicitari pentru carte si-cum ziceam cu ceva timp in urma- vant bun la pupa!

  2. luminita zice:

    Maaai, miroase a carne de zmeu…
    Zazanie, tu esti? :))))))

  3. Anonymous zice:

    Lumi, te saruta dulce mamaia…
    V-am sarutat si m-am dus!

  4. renata zice:

    Bre, Coană Mare! :)) MAre bucurie îmi făcuşi. N-a fost, bre, nicio înţelegere, că vii pe muteşte.În capuş tău de babă se fac înţelegeri de-astea peste capul meu!
    Am crezut c-ai păţit ceva, că te-ai retras la moşie, în niuzilănd ori că nu te mai lasă Împăratu la tastatură.
    Dă adresa d-acasă/farma la renata.carageani@gmail.com şi-ţi trimit un exemplar cu dedicaţie.
    p.s.: cu cât îmbătrânim mai mult (mai ales tu), cu atât îmi dau seama că te iubesc mai tare (mai ales eu).
    Fă bine şi mişcă-ţi târtiţa repede, că luni dau lista de protocol la editură, şi-ţi vine cartea la bot, prin curierat.

  5. renata zice:

    Lumi, şi tu la fel! Ignoră partea cu „coană mare” şi dă-mi adresa, ca să ai NONO cu autograf.
    Ce dracu', n-am fost decât câţiva academicieni tăcuţi! Nono s-a născut acolo. Dacă ăilalţi s-au dat la fund, e treaba lor.

  6. Dan zice:

    Multumesc pentru textul acesta, nu mi-am mai simtit ochii umezi de mult… am descoperit ca ustura.

  7. renata zice:

    Eu îţi mulţumesc, Dan!
    Mie nu mi s-au umezit ochii când l-am scris, dar, curios, mi s-au umezit acum, când am citit comentariul tău. Şi aşa e: ustură niţel. 🙂

  8. ionut zice:

    Intradevar amintirile starnesc emotii mai ales cand este vorba de o persoana ce a avut un oarecare impact asupra destinului tau.Din pacate acelasi deznodamant trist si inevitabil:oameni speciali din anumite puncte de vedere care au fost si nu mai sunt iar faptul ca timpul se scurge ireversibil ne lasa un gust amar.Asta este primul meu comentariu pe blogul dumneavoastra doamna Renata deoarece istorisirea de mai sus si sentimentele traite se aplica si mie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s