VEDENIA (I)

(continuare)
***
Recunoscu profilul dulapului cu uşi sculptate şi fotoliul său, orientat cu faţa spre geam,  deasupra căruia  i se păru că vede un creştet. Clipi de câteva ori, ca să fie sigur că e treaz. Nu era nimeni acolo, doar halatul lui vechi, aruncat ghemotoc pe spătar. Ceasul din perete arăta cinci şi zece. Vârful fosforescent al secundarului tresărea sacadat, înconjurând cadranul. Inima îi bătea de două ori mai repede.
Ştia că nu va mai putea să adoarmă. Se obişnuise. Coborî din pat, îşi schimbă tricoul şi intră în bucătărie. Două tricouri pe noapte. Uneori trei. Trase fără zgomot un sertar plin cu mărunţişuri. Înghiţi o tabletă de aspirină, deşi nu-l ajuta cu nimic. Dacă s-ar duce la doctor? Ce să-i spună doctorului? Că imediat ce închide ochii…
Găsi un rest de cafea într-o cană şi îşi aprinse o ţigară.
Uşa se deschise foarte puţin, cât să încapă o mână mică, făcută pumn peste o broscuţă metalică.  Lăsată liberă pe jos, broasca începu să sară, ţăcănind enervant pe labele din spate. Deasupra răsări un cap ciufulit  după somn.
          Te-am speriat?
          Teribil!
O luă în braţe şi o strânse la piept, inspirându-i mirosul  de prăjiturică.
          De ce nu dormi?
          Tu de ce nu dormi? Hai să ne jucăm de-a lupul. Tu erai lupul, eu eram iepurele cu ceas.
Când mă prindeai, mă mâncai.
Se eliberase din îmbrăţişare şi ţopăia în jurul lui, nerăbdătoare, aşa cum îşi închipuia că fac iepurii, când abia aşteaptă să fie vânaţi. Urana îşi feri mâna cu ţigara aprinsă. N-avea chef de joacă. În niciun caz de jocul acesta odios.
          Mai bine treci la loc în pat, să-ţi citesc puţin din povestea ta.
Fetiţa acceptă imediat. Fiindcă şi pe ea o chema tot Alice şi avea tot şapte ani.
Broasca mecanică se lovise de perete şi se răsturnase pe spate.  Picioarele îi zvâcneau încă ritmic,  dar cel puţin nu mai făceau zgomot.  În schimb, începu să sune telefonul.
***
Străzile erau pustii la ora aceea. Un oraş lânced care se dezmeticea târziu, după ora opt, cu primele gospodine pornite să facă piaţa. 
Urana ajunse în  mai puţin de zece minute în centru. Depăşi Palatul Administraţiei în formă de potcoavă şi viră la dreapta. Clădirea poliţiei era oarecum ascunsă privirilor, într-un parc de castani, de aceea îşi permitea să arate atât de jalnic. Un cub de beton scorojit, vopsit la repezeală, ca să pară cât de cât decent.
Intră în biroul şefului său, fără să mai bată la uşă. Îl găsi turnând cafeaua în ceştile lor vechi, ciobite.
          Ai idee câţi locuitori sunt în oraşul ăsta? îl întrebă el, neluându-şi ochii de la ibricul
înclinat.
          Treizeci de mii?
          Pe-acolo. Ştii câte sinucideri au avut loc în ultimul an?
          Presupun că niciuna.
          Exact. Şi ieri au fost zece.
          Ca să vezi! Şi noi ce amestec avem?
          Nu ţi se pare straniu?
Urana ridică din umeri. I se părea, dar nu înţelegea de ce „trebuie acţionat imediat”. La telefon, când îi  spusese „zece morţi”, se gândise la cu totul altceva.  Acum nu pricepea de ce atâta grabă.
          Patru spânzuraţi, trei împuşcaţi, un electrocutat, doi aruncaţi în gol, de la înălţime. Totul
s-a petrecut într-un ceas, preciză el. M-a sunat însuşi guvernatorul. L-au deranjat sirenele noastre. Am făcut prostia să-i spun adevărul. M-a ameninţat că, dacă răsuflă ceva la ziar, îmi fac bagajul.
Anton îşi şterse iar palmele de poalele cămăşii. Îi transpirau mâinile înfiorător. De obicei îi transpirau, dar acum parcă-i ţâşnea apa din ele.
          Ce te uiţi aşa la mine?  Ştii că sunt bolnav. Sufăr de hiperhidroză palmară.
„Cel puţin tu ştii cum se numeşte!”, gândi Urana, dar lui îi spuse, pe un ton  încurajator:
          Toţi suntem mai mult sau mai puţin bolnavi, nu e cazul să dramatizezi atât… Ce l-a
nemulţumit în aşa hal pe domnul guvernator?
          Gălăgia. Mi-a cerut să lucrăm cu maşini fără insemne, fără girofar la vedere. Am voie să
trimit doar doi oameni în teren, care să se ocupe de cazurile astea. Discreţie totală. Până la alegeri, care sunt peste două săptămâni, nu moare nimeni decât de bătrâneţe în oraşul lui. Aşa a spus.
          Asta-i bună! Ţi se face  silă!…
          Da, Urana, de aceea şi expertizele medicale vor fi  foarte… neutre.  Infarct, accident
vascular, anevrism…
Urana izbucni în râs, în ciuda situaţiei care-l umplea de nervi.
          Ai început să te pricepi şi la medicină?! Hm!… „neutre” nu e termenul potrivit. Să le
numim pe şleau: false. Ce fel de oameni sunt sinucigaşii?
          Aşa, în general? întrebă Anton, uitând, pentru câteva clipe să-şi mozolească nervos între
degete  una dintre nenumăratele sale batiste pe care le punea la bătaie, atunci când nu mai făcea faţă cămaşa.
          Nu, dom’le, ăştia, ai noştri. Sunt tineri, bătrâni, bărbaţi, femei?…
          35-40 de ani, bărbaţi.
Inspectorul îşi aprinse o nouă ţigară cu mare încetineală. Şeful lui nu trebuia să observe cât e de surprins. Nici „surprins” nu era termenul potrivit. Mai degrabă şocat.
          Şi care-i treaba mea, în toată  nebunia asta? Am înţeles că scot girofarul. Şi-apoi? Ce
urmează?
           Îl iei pe Badras şi faceţi linişte.
          Badras e criminalist, preciză Urana, cu o sclipire de interes în ochi. Înţeleg că vrei să
aflăm pe şest dacă nu cumva au fost crime?
          Pe toţi dracii, nu! Badras e psiholog, în primul rând. Trebuie să calmaţi familiile, să le
faceţi să înţeleagă situaţia, cu alegerile… Şi dacă nu pricep din prima să-şi ţină gura, voi trebuie să le explicaţi că ar putea avea greutăţi.
Urana adună o cantitate potrivită de salivă, măcar că-şi simţea, de la o vreme, gura veşnic uscată,  şi o lansă, ţintit, în coşul de hârtii.
          Asta e părerea mea despre guvernator.  O ştii deja. S-a ajuns foarte departe. Mistificăm
fapte. Ameninţăm oameni. Falsificăm acte. Pentru ce? Ca să te văd pe tine rânjind fericit la realegerea acestui imbecil. Nu e prima dată când colaborezi la o asemenea mizerie. Ştii cine îmi vine acum în cap, nu? Sara. Sara s-a sinucis cu un revolver cochet, de damă, făcându-şi o găurică în tâmpla dreaptă, când ea era stângace. Soţia guvernatorului a aruncat un buchet de crini imperiali pe coşciugul micuţei secretare. Tu erai acolo, cu bărbia-n piept. Tăceai impresionat.
          Urana, încetează!…
          O să încetez imediat ce se termină bâlciul. Nici nu-ţi imaginezi cât de frumos o să
încetez!  Îmi iau copilul şi plec unde oi vedea cu ochii.
Şeful poliţiei ştia la ce se referă inspectorul său şi nu-i răspunse. Aceea nu fusese o sinucidere, fără doar şi poate.
Roşcata Sara îşi cumpărase o maşină nouă-nouţă cu o zi înainte de a-şi pune capăt zilelor. Gurile rele spuneau că deborda de vitalitate şi părea fericită să muncească peste program. Tot în acea perioadă, şi guvernatorul lor îşi petrecea minimum douăsprezece ore la birou, în interesul obştei, dar arăta excelent, întinerit şi vesel, iar nevastă-sa apărea foarte rar la manifestările culturale ale oraşului, fiind mai tot timpul plecată în străinătate. În cercuri foarte restrânse, pe la sindrofii exclusiviste, se şoptea că urmează un divorţ la nivel înalt. Apoi, într-o dimineaţă, domnişoara Sara fusese găsită de menajeră în living, fără suflare, cu capul într-o baltă de sânge.  În săptămâna care urmase, redactorul şef al ziarului demisionase din motive de sănătate şi părăsise oraşul.

***

Aşezat comod pe scaun, în faţa lui,  Badras îşi alese o ţigară moale din pachetul care nu-i aparţinea, pipăindu-le pe toate. În felul ăsta se lăsa de fumat de câteva luni: aprindea o ţigară de-a altuia, după ce se convingea în prealabil cât sunt de proaste.
          Ce părere ai de cazurile astea? îl întrebă Urana în timp ce-l lăsa să împrumute şi bricheta.
          E doar un caz, îl corectă celălalt. Un caz cu zece victime. Avem de tras zi şi noapte. 
Trebuie să găsim o explicaţie înainte de-a apărea al unsprezecelea, poate al doisprezecelea mort…
Când auzi că urmau nişte nopţi nedormite, Urana se învioră. Ştia că nesomnul nu-i o soluţie pentru problema lui, dar cel puţin reprezenta o amânare.
Ratatul, cum i se mai zicea lui Badras când nu era de faţă, părea şi el  bucuros: toată mizeria asta cu zece cadavre se putea numi caz. Până atunci consiliase puşti care furau maşina părinţilor şi dispăreau de-acasă pentru două zile, cu vreo fată. Aruncă pe birou un set de cartonaşe de-ale lui. Avea această meteahnă ciudată. Nota pe cărţi de vizită netipărite câte-un cuvânt – două, apoi le etala pe masă şi le sucea şi răsucea între ele ca la pasenţe, mai completa înscrisurile, până când, la un moment dat, nu le mai mişca din poziţia lor, le numerota şi se apuca să-şi scrie raportul. Aşa descoperise un hoţ de cai de rasă dintr-o grămadă de cinci suspecţi şi tot aşa stabilise, fără echivoc, cine o împuşcase pe Sara, frumuşica amantă a Guvernatorului, numai că în cel de-al doilea caz,  jocul cu dreptunghiuri albe, cum îl numea el,  nu-i folosise la nimic, raportul său fusese trecut prin maşina de tocat hârtie şi nu urmase nicio arestare. În fine, îşi amintea Urana, nici chiar el, nebunul de Badras, nu îndrăznise să scrie numele ucigaşului în clar. Pe ultimul cartonaş făcuse un desen naiv. Un cerc cu  trei puncte – ochii şi gura, nişte rotocoale de fum deasupra  care  semnificau o coafură, corpul ca o clepsidră  pe două beţe şi două linii orizontale în partea de sus a clepsidrei, care puteau fi nişte braţe, fiindcă se terminau în câte cinci viermişori. Anton se uitase îndelung la caricatura aceea, lăsând impresia că analizează toate datele pe care le deţinea despre caz şi zisese, pe un ton dispreţuitor:  „Aaaa! Deci tu crezi că avem de-a face cu o crimă comisă de o femeie!…”. Badras îi luase cartonaşul din mână, îngroşase vizibil firişoarele care sugerau braţele, doar de la cot în jos, ca şi cum i-ar fi adăugat nişte mănuşi de seară şi se răstise, absolut neprotocolar, cum îi era felul:
          Nu, frate! Nu e o femeie, e femeia asta!
Ori, singura femeie care purta mănuşi până la cot în toate ocaziile, fie că se potriveau, fie că nu, era nevasta guvernatorului.
După momentul acela, Badras primise treizeci de zile concediu de refacere, astfel încât nu participase la înmormântarea secretarei, fiindcă se afla la plajă, într-o ţară cu veri foarte lungi şi neploioase.
Se întorsese bronzat şi tăcut.
O singură dată, în toaleta bărbaţilor, când se nimerise la pisoarul alăturat cu cel pe care tocmai îl folosea Urana, îi spusese acestuia:
          N-am nicio obligaţie faţă de nimeni. Dar faţă de tine mă simt dator să spun că, deşi m-au
cumpărat ăştia  din cap până în picioare şi n-am plătit nimic din contul meu, indiferent că era vorba de cafele, de fetiţe sau de masa de joc, eu, cu prima ocazie, mă car fără foc de avertisment.
Urana nu zisese decât: „Dă-mi şi mie de veste când o faci. O s-o iau ca pe un preaviz, pentru mine.”
Trecuseră de atunci  trei ani şi  încă era acolo.
          N-am prea înţeles, începu el, arătând cu degetul spre peretele comun cu biroul şefului
poliţiei, de ce atâta discreţie.
          Vin alegerile, îl lămuri Urana. Toată lumea e fericită şi aşa trebuie să rămână până trec.
Povestea asta n-o să apară în ziarul de azi şi nici în cel de mâine. Pur şi simplu nu există. Treaba noastră nu e să aflăm ce s-a întâmplat cu oamenii aceştia, ci să le convingem familiile că nu s-a întâmplat nimic. Prin urmare, uite cum ar trebui să procedăm: împărţim oraşul în două, punem steguleţe pe casele lor şi facem fiecare câte cinci vizite de condoleanţe.
          Mă laşi cu tâmpeniile astea? După nu ştiu câtă vreme, avem, în sfârşit, un caz. N-o să-l
ratăm!  Ştii de ce nu reuşesc să plec din oraşul ăsta împuţit? Fiindcă n-am activitate. Dosarul meu profesional e gol. Nu mă recomandă nimic. Aşa că eu am de gând să scot untul din afacerea asta. Dacă dovedim că e vorba de crime în serie şi nu de sinucideri, suntem doi oameni făcuţi. Parcă văd titlul, pe prima pagină, în toate ziarele din ţară: „Doi inspectori de poliţie anihiliează un ucigaş  periculos”…
          Semeni cu fiică-mea: numai ea trăieşte pe jumătate în basmele pe care i le citesc seara.
Acum jucăm o combinaţie între Ţara Minunilor şi Scufiţa Roşie. Încearcă să revii cu picioarele pe pământ: dacă nu sunt sinucideri, atunci trebuie să căutăm zece făptaşi, nu unul singur, fiindcă toţi oamenii aceştia au murit în interval de o oră. Mai exact ieri, duminică, între  patru şi cinci după amiaza. Însă nu mă deranjează numărul lor, ci sincronizarea.
Urana se ridică de la biroul său şi procedă aşa cum spusese mai înainte: înfipse piuneze colorate în harta oraşului, care atârna pe perete, ghidându-se după lista cu nume şi adrese pe care i-o dăduse Anton.
          După cum observi, continuă el, avem o răspândire cât se poate de armonioasă. Iar ăştia
doi, care s-au aruncat de la etaj, în capetele opuse ale oraşului, au făcut-o la diferenţă de numai un sfert de ceas unul faţă de altul. Presupunând că ar fi cum speri tu – un ucigaş şi zece victime, tipul  e ubicuu.
          Nu ştiam, mormăi Badras, dezamăgit. Aşa de strâns e timpul?! Un comportament foarte
ciudat! Dă-mi să-i copiez şi eu pe cartonaşe şi… start joc! Ne luăm fiecare câte cinci, cum ai propus,  şi ne întâlnim la „Zar”, pe la prânz, să punem informaţiile cap la cap. Oamenii ăştia au ceva în comun? 
          Au. Vârsta şi sexul. Între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, bărbaţi.
Psihologul clătină din cap:
          E mult prea vag. Tot aici m-aş încadra şi eu.
          Şi eu, spuse repede Urana şi îşi ţinu respiraţia o clipă, ca după o mărturisire importantă,
dar celălalt scria deja, mic şi ordonat, cu litere de tipar, şi nu-l băgă în seamă.
(va urma)
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la VEDENIA (I)

  1. Anonymous zice:

    As vrea-o pe toata, cum procedez?

  2. theodora0303 zice:

    Nu imi place sa merg singura

  3. renata zice:

    @Anonim
    Mintenaş adaug fragmentul următor. Mâine seară, pe vremea asta, poţi citi finalul.

  4. renata zice:

    Theo, la cumpărături, la filme SF şi la târguri de carte, e mai bine să mergi singur. În felul ăsta nu trebuie să te stresezi că însoţitorul are senzaţia că pierde timpul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s