Frigul

Azi, în fine, am avut o întâlnire între patru ochi cu Constantin Stan.
O întâlnire ca la carte.  Fără cronometru.
N-am mai stat în faţa blogul său, încercând să scot untul din text, pe diagonală, să mă dumiresc cât de “om rău” poate  fi ăsta, care scrie aşa de mişto, cât de  tare ar putea să spele pe jos cu mine, debutant-diletant, în calitatea sa de preşedinte reales al prozatorilor profesionişti de Bucureşti.
Abia azi dimineaţă am stat de vorbă, pe-ndelete. Între opt şi unşpe dimineaţa. 
Eu eram pe canapeaua mea cu husă albă, învelită până la genunchi cu un pled verzui cu mere albastre, el era peste tot, în toată camera. Îl ţineam de colţurile gri ale DEADLINE-ului, ca de căpăstru, şi el tot venea şi venea, invada camera cu amintirile lui de navetist, de ziarist, de student, de scriitor, de copil, de adolescent, de bucureştean, de ins în blugi care trece pe Calea Victoriei, dar nu asta era problema, că vine el cu ale lui: problema era că, încurajate de ritmul povestirii, veneau şi-ale mele, alea despre care eu credeam că nici nu există, că le-am eliminat la momentul critic, la ceas optim, în aşa fel încât să-mi pot petrece restul zilelor pe canapeaua cu husă albă,  fără să fiu nevoită să apelez din nou la psihologul cu canapea de piele roşcată, care te costă bani.
La unşpe fără zece, trenul meu, de Măneciu, cu navetişti consacraţi ulterior, bătea – de departe! –  autobuzul-rată al scriitorului Constantin Stan, spre Salcâmi.
Dar lumea noastră se prăbuşise la fel. La cutremur, la revoluţia televizată, la colţul străzii, unde mama  te trimite în stagiatură parcă te-ar trimite la Zamolxis. El fusese un pic mai major. Şi de sex opus. Astea sunt amănunte.
Fiindcă, la pagina 44 din romanul DEADLINE, Costi zice aşa:
“Că era vară, toamnă, primăvară sau, pur şi simplu, iarnă, la ora aia simţeam un frig îngrozitor. Uneori mă gândesc că un lucru mizerabil de mărunt cum e acesta ne împiedică să fim eroi. Ei da, de teama acestui nenorocit de  frig care mă întâmpina imediat ce ieşeam în curte spre a porni în aventura existenţei mele de navetist nu am putut eu să mă fac disident, să mă pun cu regimul – cum strălucit au făcut-o oamnei de lângă mine cărora nu le păsa de frigul cu care-i întâmpinau dimineţile devreme, sau  foarte devreme.”
Va să zică doar frigul ne pune alături?
Costi zice “Îhî”.  În capul meu.
Păi, Dragă-Costi-Stan, cum îţi zic prietenii, concurenţii şi duşmanii tăi într-ale scrisului, asta să fie tot ce ne apropie? Frigul?
 Constantin Stan nu răspunde, fiindcă e puţin ocupat cu moartea sa prematură,  mizerabil de fidelă livrescului, astfel încât dă apă la moară atâtor prieteni, să-l vorbească de bine, înainte de-a-l fi cunoscut, preţ de-o canapea.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Frigul

  1. Draga Renata, frumoasa evocare! Chiar de „dusmani” in ale scrisului sper sa nu fi avut parte, era prea boier pentru astfel de lucruri, de orgolii, da, poate.
    Cat despre prietenii care nu l-au citit, deh, se intmpla des. E bine ca macar exista. Ei se vor imputina in timp, il vor uita.
    Nu am putere sa-ti scriu mai mult.
    Cristina Stan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s