Ana şi Oaia

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Ana.

De fapt, a fost chiar azi după amiază. Ne plimbam prin Oraşul Vechi, printre măsuţele pline cu minunăţii, admirând poşetuţele din nucă de cocos, podoabele de sticlă, metal şi plastilină Fimo, lădiţele din lemn pictat şi un Yorkshire Terrier cu bretonul strâns într-un elastic violet, când – ce să vezi? – de pe taraba unui nene care vindea botoşei din blană de oaie şi covoraşe din blană de oaie, a sărit o oiţă din blană de oaie şi s-a luat după noi.

Iniţial, am crezut că e un al doilea   Yorkshire care se ţine după carâmbii necunoscutelor (of, se poartă cizme la rochii de voal ceva de speriat!), dar făcea “mhee-eehe!… mhee-eehe!”, de ţi se rupea inima.

L-am întrebat atunci pe nenele care părea foarte bucuros că vrem să-l scăpăm de oaia aceea:

–          Da’ ce ştie să facă, de banii ăştia?

–          Păi, a zis el, umblându-i la burtică, ştie să se facă pernă. Noaptea e pernă şi ziua e oaie.

–          E o oaie dublă? l-a întrebat Ana, mângâindu-i urechile clăpăuge.

–          Cam aşa ceva, a zis el, şi mai bucuros, văzând tranzacţia încheiată.

Ei, atunci e foarte bine, m-am gândit eu. Azi, arareori găseşti asemenea policalificare.

Am luat oaia cu noi şi l-am scăpat pe om de belea.

Ana a vrut să-i scoatem repede eticheta, să nu se vadă că e o oaie nouă. Să creadă lumea cu care ne intersectăm că e oaia noastră, de când lumea.

Exact aşa am procedat şi, imediat ce s-a văzut ca făcând parte din grup,  oaia s-a cerut la restaurant.

Iat-o!