Stăpâna "Labirintului obligatoriu"

Când am ieşit din Labirint, se făcuse deja noapte.

Se termina o zi ciudată, ambiguă, una dintre zilele în care, oricât ai fi trăit, nu mai poţi fi sigur de nimic. Experienţa anterioară nu contează, te simţi ca desculţ în miezul unei petreceri simandicoase, când tocmai credeai că rezonezi cu lumea lor, îţi arunci o clipă ochii în pământ şi constaţi că te afli acolo în picioarele goale.

Am ieşit din Labirint dublu buimăcită: de ziua terestră pe care o trăisem şi de ce citeam, la final de roman, pe coperta cărţii reeditate: “Lucia Verona se remarcă prin dinamism narativ, printr-un umor subtil […], prin capacitatea de a crea, încă de la primele fraze, iluzia de viaţă…”



O, nu, domnule!

Lucia Verona se remarcă prin curajul de a-ţi permite să intri în propriul ei Labirint, lăsându-te să vizitezi şi zone, de regulă, interzise; îţi dă voie să hălăduieşti prin Labirintul ei, ca să-ţi vizitezi propriul Labirint ori măcar să iei notă că el există.

Acolo unde simţi că ţi s-ar face frig în Labirintul tău, te lasă să umbli cu un puloveraş pe umeri. Să nu te sperii şi să dai înapoi. Puloveraşul Luciei se cheamă umor. Îl deşiri la plecare şi găseşti drumul înapoi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Stăpâna "Labirintului obligatoriu"

  1. Lucia Verona zice:

    Mulţumesc, Renata, mulţumesc foarte mult!

  2. Matilda zice:

    Exact, acesta e sentimentul. Doar că îţi vine să mergi prin Labirint în vîrful picioarelor….

  3. Florin Matei zice:

    Am înţeles că din labirintul doamnei Lucia Verona poţi face cale-ntoarsă, ceea ce mie, unul, mi se pare grozav! Stau însă şi mă întreb, cu gândul la întortocheatele căi ale Domnului zis Zeus: oare ce e de preferat, un destin labirintic sau unul sinuos? Nici unul, nici altul, aşa-i?

  4. renata zice:

    Lucia,
    Mie mi se pare o carte curajoasă. Ca structură şi sinceritate. Rişti să-l pierzi oricând pe cititor, să nu se mai ţină după tine, să se cuibărească într-o firidă, să-şi vadă de-ale lui… Dar dacă-l treci de prima treime a Labirintului va înţelege că n-are nevoie de fir, Labirintul tău e şi al lui, numai că tu l-ai povestit.
    Bună carte, Lucia!

  5. renata zice:

    …sau desculţ, Matilda! 🙂

  6. renata zice:

    Mie, Florin, un destin labirintic mi se pare de preferat. Măcar ai ce povesti. Cu condiţia ca la final să vezi luminiţa de la capătul tunelului.
    Dacă domnul zis Zeus e cel la care mă gândesc eu, destinul lui e o rampă. Urcuş destul de abrupt. Mare provocare! Numai că la capătul drumului, punctul de unde trebuie să te întorci, nu mai e nimic. Ai o singură soluţie: cădere liberă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s