“Atenţie, se închid uşile!” (VII)

Răstorn sacoşa pe masa din bucătărie şi inventariez, cu voce tare, conţinutul.
Bunică-mea nu pare impresionată. Scoate cozonacii din cuptor. Miroase în toată casa.
“Stafide n-aveau?”
Aşa a fost de când o ştiu. Cusurgioaică.
“Nu, n-aveau. Aveau măsline, dar se terminaseră.”
Mama îmi face semne disperate, că vrea să-mi spună ceva în secret.
Vorbim în hol. Cădem la învoială şi începem să ne îmbrăcăm pe furiş.
“Ce le spunem?” mă întreabă tot ea, cam jenată de ce-i trecuse prin cap.
“Nimic. Că ieşim puţin, să mai luăm câte ceva.”

N-avem mult de mers. Cam două staţii. Oblic, printre blocuri, e chiar mai scurt.
În artera principală sunt grupuri de câte doi-trei inşi care merg în acelaşi loc ca şi noi.
Ne intersectăm cu alţii care vin dintr-acolo.
Pe măsură ce ne apropiem de “Orizont”, strada e tot mai aglomerată. Unii, nerăbdători, îi întreabă pe cei care deja fac calea întoarsă: “Mai sunt acolo? I-aţi văzut?”
E clar că mama a înţeles foarte bine de la televizor şi că nu facem drumul degeaba.
Înainte de-a ne strecura prin pâlcul de gură-cască, o întreb: “Eşti sigură că vrei să vezi?” Nu zice nici da, nici nu. Zice “Păi dacă tot am venit până aici…”

Stau de cinci minute cu ochii înfipţi într-o imagine pe care vreau să mi-o întipăresc în creier pentru totdeauna, în mod abstract, ca să nu vomit. Când simt că nu mai pot şi-o să vărs, mă concentrez asupra maşinii blindate, despre care nu pot să-mi dau seama dacă e răsturnată sau atât a mai rămas din ea. Ştiu că bara aia se cheamă şasiu. Adică aşa cred. Şi că ăia sunt doi rinichi de om, atârnînd pe ea, înfăşuraţi cu resturi de ţesut zdrenţuit.

Îmi mai fac puţin curaj şi mă uit iar la cadavre. Unul are picioarele complet arse. Pielea bocancilor, pielea lui, omenească, şi ce-a mai rămas din muşchiul gambelor arată la fel, sunt totuna: cărbune.

Nu-mi dau seama care dintre corpuri a fost eviscerat, nu pot privi chiar aşa de analitic scena carnagiului, nici să număr morţii nu pot.

Au fost batjocoriţi, mutilaţi, scuipaţi, flegme vâscose şi mucuri de ţigări îi acoperă.

Un val neruşinat de milă îşi face loc peste valurile de greaţă şi, oricât aş citi cartonul pe care cineva a scris cu majuscule groase TERORIŞTI, simt că-mi ţâşnesc lacrimi din ochi.
O trag pe mama de-acolo, e vânătă la faţă, poate se simte exact ca mine , poate că şi ei i s-a făcut rău.
Mă uit oriunde altundeva, în sus, la cerul care începe să se întunece.

Unul dintre soldaţii care păzeau locul şi care vegheau acest pelerinaj absurd, a zis foarte clar, sigur pe el şi politicos “Vă rugăm să plecaţi cu toţii, fiindcă e aproape cinci şi pe la ora asta încep să tragă teroriştii.”
Iar noi, turmaşi tăcuţi, narcotizaţi cu televizor şi dresaţi să respectăm ordinele, ne-am împrăştiat fără proteste, fără mirări.

Când aproape ajunseserăm acasă s-au auzit primele rafale de armă. M-am uitat la ceas. Era aproape cinci şi-un sfert.

“Teroriştii” trăgeau în draci!

Acum, când închid ochii şi mă gândesc la oroarea acelei seri, abia dacă-mi mai amintesc cadavrele uslaşilor măcelăriţi în faţa Ministerului Armatei, “care era cu noi”.
Ucişi din ordinul lui Militaru, cu binecuvântarea lui Iliescu sau fără ea, mutilaţi şi expuşi spectaculos, ca cel mai comod răspuns provizoriu la intrebarea “Cine-a tras în noi?”, morţii aceia încep să mi se şteargă din memorie.
Ceea ce încă pot să văd clar şi-mi provoacă aceeaşi silă ca atunci, e pelicula de dejecţii umane care acoperea trupurile neînsufleţite. Dovada că putem fi atât de uşor prostiţi, amăgiţi, minţiţi, manipulaţi, cu puneri în scenă grosolane .

Cât de ruşine ar trebui să-mi fie azi, că nu m-am gândit să-l întreb pe soldat, de unde ştie el la ce oră încep să tragă teroriştii?

Cum să-i privesc acum, cu dispreţ, pe contemporanii mei naivi, care se lasă lămuriţi de tot felul de Tismăneni, cine ne vrea binele, cine răul, care-i de dreapta, care de stânga, din ce parte bate vântul democraţiei, când eu m-am lăsat prostită cu atâta uşurinţă de un “soldat prost”?

Colonelul Gheorghe Trosca şi cei câţiva camarazi morţi şi ei, au fost reabilitaţi.
Sunt martiri ai revoluţiei.
S-au scris cărţi, eseuri, articole care au încercat să dovedească nevinovăţia acelor USLA-şi.
Altele încercau să ne convingă că ba nu, aceia erau TERORIŞTII.
Texte nenumărate şi mărturii semnate sau ascunse sub anonimat ne dezvăluie că Şeful de Stat Major al unităţii antitero ştia că Militaru e spion rus, pentru că lucrase la dosarul “Corbii” şi trebuia redus la tăcere.
Alte voci fac enunţuri în coadă de peşte şi ne asigură că, terorişti sau antiterorişi, tot o apă şi-un pământ, încercau să răstoarne tânăra noastră democraţie.

Eu, ca una ce m-am întâmplat să ocolesc, pe străzi secundare, mai liniştite, teribilul eveniment de acum două decenii, mă gândesc că, indiferent de cum se scrie istoria, trebuie să existe o logică a faptelor, ori ideea că şapte bărbaţi, fie ei şi luptători “antitero” şi-au propus să cucerească Ministerul Apărării Naţionale, dar n-au reuşit, mă face să surâd stins.
Nu fiindcă asta ar fi fost sinucidere curată, ci fiindcă, după 20 de ani, încă insistăm asupra întrebărilor secunde, evitând primele, fireşti necunoscute.

A fost o revoluţie sau o lovitură de stat?

De ce n-am mai ieşit de-atunci, niciodată, în stradă?
N-am mai avut motive?
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la “Atenţie, se închid uşile!” (VII)

  1. Ina zice:

    imi e rusine de cum am stat sa mi se spuna la tv cine e rau si cine e bun.
    Ca mi s-au aratat la tv oameni- asemanatori oricui din familia mea, filmati gata sa plinga- despre care mi s-a spus ca sint teroristi. Si ca eu am crezut asta.
    Ca l-am admirat pe Edi al lu' domnu' Sanda din P-uri, care a fost in armata la Tirgoviste, in plutonul care…pentru ca era erou! Fusese acolo!
    Imi e rusine de multe lucruri de atunci, desi aveam doar 17 ani jumate.
    Am oroare sa imi amintesc.
    As vrea sa vina cineva si sa scrie negru pe alb: uite, asta vi s-a intimplat atunci.
    Astia au fost, asta au vrut si asta v-au facut. Linistiti-va. Rugati-va, iertati, aprindeti luminari si mergeti mai departe.

  2. renata zice:

    Ina…
    Important e să înţelegem fiecare câte ceva, nu să ni se spună.
    Fiindcă una e ce ni se spune şi alta e ce simţim.

  3. Ina zice:

    Nu.
    E important sa intelegem ce a fost. Eu vreau si acum sa stiu ce a fost. Pentru ca oamenii aceia care urinasera pe ei de frica, ucisi ca teroristi desi iesisera in strada sa isi caute copiii sau sa isi protejeze parintii si nimerisera unde nu trebuia- oamenii aceia au fost romani ca tine si ca mine. Pentru ca ei sa nu fi murit ca niste catelusi loviti de o masina, fara a intelege ce si de ce li se intimpla, pentru asta as vrea sa stiu ce a fost. Si cine a fost si ce a vrut.
    Pentru ca imi e rusine de acei nevinovati pe care eu, la cei saptispe ani ai mei, i-am crezut teroristi.
    Faptul ca asa mi s-a spus nu imi spala vinovatia. Eu asa simt.
    As vrea sa stiu ce a fost atunci.
    As vrea sa vad vinovatii. Nu i-as impusca, nu as reinventa pedeapsa cu moartea pentru ei.
    I-as privi cu scirba.
    Atit.

  4. renata zice:

    Eu aveam aproape dubulul vârstei tale, dar asta nu mi-a fost de mare ajutor.
    Cred, cred într-o logică personală, de defensivă, că iniţiativa a fost externă, că persoana non-grata era Ceauşescu, că totul a decurs conform planului, numai că marionetele scoase în stradă au avut şi reacţii pe cont propriu.
    Punctul nevralgic al acestei lovituri de stat a fost momentul în care marionetele scoase în stradă şi-au revendicat dreptul de-a fi consideraţi revoluţionari.
    Punctul dureros a fost acela în care fizic, palpabil, aveam MORŢI.
    Regizorii spectacolului i-au considerat victime colaterale, dar apropiaţii lor s-au încăpăţânat să-i considere MORŢI.Şi-au vrut să afle de ce au murit.
    Abia atunci aranjamentul s-a transformat în revoluţie.
    Agitaţia capilor de-a găsi o explicaţie validă pentru îndoliaţi, care nu era în program.
    Ina, mă obligi să mă gândesc serios dacă am dreptul să scriu, mai încolo, despre lucruri pe care le consideram strict personale.
    O să văd…
    Cert e că tata „a petrecut” revoluţia ca un telespectator deranjant. Nu s-a îngrozit, nu s-a entuziasmat…
    A rămas la părerea lui, că oamenii nu se schimbă, că securitatea rămâne, orice , aparent, s-ar întâmpla.

  5. ElZap zice:

    Câţi francezi au murit de mâna lui Ludivic al XVI-lea şi câţi de mâna revoluţionarilor?

    Numai în provincia Vendée se pare că au fost ucişi aproape o jumătate de milion de francezi. De mâna ltor francezi.

  6. Florian zice:

    Necazul pe care l-am păţit joia trecută, când Windows-ul a binevoit să se dezinstaleze de pe calculator, a avut si o parte bună. Acum, după ce au trecut câteva zile şi am un nou Windows, mi-am putut oferi plăcerea de a zăbovi mai mult pe blogul care îmi este cel mai aproape de suflet, pentru a recupera tot ce pierdusem. Pe blogul necunoscutei mele prietene, Renata.
    Colindător al tuturor locurilor în care se petreceau evenimente în acele zile ale „revoluţiei”, am văzut şi eu spectacolul sinistru al cadavrelor uslaşilor din faţa MApN, alături de ceea ce mai rămăsese din tancheta în care veniseră să „cucerească” clădirea ministerului. Am văzut şi cartonul pe care scria “TERORIŞTI”, şi pe cei care treceau pe lângă cadavre şi le batjocoreau, scuipându-le sau lovindu-le cu bocancii.
    Nu cred că vom afla vreodată, Renata, ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile. Unele evenimente marginale ne-au fost desluşite, adevărul despre alte evenimente îl bănuim, dar întregul mecanism stă probabil bine zăvorât în catacombele serviciilor secrete româneşti şi nu numai. Ca şi adevărul despre răpirea celor trei jurnalişti români în Irak.
    Lucru care mi se întâmplă foarte rar, cu finalul rândurilor tale nu sunt de acord. Spui că de atunci, din decembrie 1989, nu am mai ieşit niciodată în stradă (bănuiesc că prin „n-am mai ieşit” vrei să spui că noi, cetăţenii, nu am mai ieşit în stradă). Am mai ieşit şi după aceea, Renata. Din ianuarie şi până în mai 1990 mi-am petrecut aproape toate dupăamiezile şi serile în stradă, în lungi marşuri, apoi în Piaţa Universităţii, în „Golania”, alături de o mulţime de oameni care înţeleseseră că totul fusese o mare păcăleală. După „Duminica orbului”, când Ilici a fost ales preşedinte cu un procent zdrobitor, manifestările de stradă au încetat într-adevăr, pentru că nu îşi mai aveau rostul. Noi, cei din stradă, care ne credeam atât de mulţi, am înţeles cât de puţini eram în realitate şi ne-am retras, învinşi şi umiliţi de poporul pentru care ne iluzionam că luptăm şi pe care îl credeam alături de noi.

  7. renata zice:

    Am mai ieşit, Florian, dar n-am mai schimbat nimic.
    Au fost, pentru mine, ieşiri terapuetice.Pentru alţii decorative.
    De fapt… cu ce ne-am ales?
    Cu o cristalizare a a sistemului personal de valori şi cu privilegiul de-a ne emoţiona, până la moarte, ascultând Imnul Golanilor…


    Pe care ţi-l dedic, în semn de prietenie profundă şi necunoscută.

  8. renata zice:

    După câte sute de ani, ElZap, îţi pui această întrebare?
    Morţii de '89 sunt încă vii, din păcate, nu mai pomenesc de faptul că poate au votat, dar au aparţinători vii, neliniştiţi, obidiţi, care vor răspunsuri limitante: cine? de ce?
    Morţii lor vor intra în istorie, când ei înşişi vor fi deja morţi.

  9. Neveu zice:

    Am un „fix”. Unul din multele mele fixuri.
    Ca levolutia a fost epIn '89 manjite de sange care s-a facut vinovat de a crede ca voi puteati schimba scenariul. Un scenariu facut si predestimnat: rasturnare de guvern.
    Regizor si actor de mana intai: Sergiu Nicolaescu, prezent din primele secvente filmate „pe baricadele” levolutiei.
    E fixul meu si o sa mor cu el.
    Renata, tatal tau a avut dreptate si ma bucur sa recunosc, prerea lui coincide cu credinta care m-a oprit sa ma intorc de la sarbi.

    Sa nu te opresti, te rog. Asta e istorie adevarata si o respect precum respect completarile prietenilor tai virtuali, martori nemultumiti a celor intamplate atunci.

  10. Neveu zice:

    of, ce rau sa nu poti edita….

    Ca levolutia a fost un fel de episodul doi al „Mainilor Curate” cu deosebirea ca in '89 erau manjite de sange…..

  11. renata zice:

    Neveu,
    dacă nu mă opresc aici, risc să stric totul. Emoţia. Mirajul. Cred că n-am fost înzestrată cu atât de mult curaj. Sau, cine ştie?…
    Tata a plecat în 91 şi deviza lui, discretă dealtfel, (nu ne obosea cu ea), era ” totul e praf în ochi”. Ani de zile după, m-am gândit: de ce nu mai e aici, să să vadă că totuşi…
    Apoi, alţi ani de zile, mai mulţi, din păcate, mi-am zis: bine că nu mai e aici, să vadă că a avut dreptate.

  12. Neveu zice:

    Renata, nu strici nimic, ai fost martor ocular, atat. Lasa amintirile sa iasa din memorie, asterne-le aici si fa-i pe cei ca mine sa se simta mici ca au pierduit sansa vietii lor de a face istorie.
    Tatal meu e plecat din 1987, regret ca n-a trait bucuria caderii imperiului sovietic, mai exact eliberarea Basarabiei. Cat despre praful in ochi, el il vedea in orice tip de politica, inca din tinerete. Spunea mereu ca nu-i place sa-i vada atat pe ei cat si pe popi ori pe baietii cu ochi albastri:))
    Peste cateva zile se implinesc 22 de ani de cand a plecat dincolo.
    Dumnezeu sa-l aiba in grija Lui..

  13. renata zice:

    Mare ţansă a vieţii noastre e să înţelegem că nu noi facem istoria.
    Istoria e scrisă mai înainte, ca scenariu, unii o admit uşor, alţii îşi fac nervi, închipuindu-şi că o pot modifica.
    Eu, dacă nu mă enervez o dată pe zi, măcar, am senzaţia că n-am trăit. 🙂
    Neveului, desigur!…

  14. Neveu zice:

    Re,
    Asta cu scenariile cred c-am zis-o si io, mai sus; ma refer la aia cu jupanu Seregiu;)
    In treaba cu „facutu de istorie” consider ca intra si vazutu pe viu al episoadelor marcante. La astea ma refer, chit ca marea majoritate o facut doar….figuratie.
    Unde-ai mai pomenit sa vezi o asa punere in scena care sa ruleze vreme de douazeci de ani?

    :)))

  15. renata zice:

    Neve,
    parcă în „Pe aripile vântului”. Filmul. A rulat mai mult de 20 de ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s