Jurnal de scurtă călătorie (1)

Să încep cu sfârşitul.
Ieri seară.
Baia Mare – Veneţia din Tineretului, pe rută ocolitoare, cam 600 de kilometri.
Prin Cluj, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Dealu Negru, Piteşti, Militari…
Dacă autostrăduţei care te duce la mare i se zice a Soarelui, atunci ăsteilalte, care te scoate din Piteşti în Militari, ar trebui să-i spună a Ploii.
În ultimul timp, cum ajung la kilometrul 50, cum se rup norii.
Dar ca aseară, parcă n-a fost niciodată!
Banda întâi e pentru inconştienţi şi tiruri. Aruncă de sub roţi două şuvoaie cu boltă. Cel din dreapta îi spală pe cei care au tras pe dreapta, nesocotind ideea că o ţintă fixă e mai uşor de luat decât o ţintă în mişcare.
Cel din stânga orbeşte parbrizul ăstora care au ales să-şi continue drumul pe banda a doua, unde-i apa mai mică.
Din sens opus, dinspre Bucureşti, se târâie un şirag dublu de lumini, cu viteza melcului. Fug unde-or vedea cu farurile, poate în vacanţă, poate cu treburi, oricum, spre ţinuturi mai uscate…
Pe partea noastră totuşi, coloana e destul de aerisită, se merge frumos, cu optzeci constant, păstrând distanţa, cât să-l mai zăreşti pe cel din faţă.
La primul semafor Milităresc observ cine a condus cu atâta pricepere convoiul: o fată mică, slăbuţă, cu coadă de cal şi ochelari, adăpostită într-un Matiz înfăşat în autocolante care fac publicitate unei firme de junk food.
Tot agenţii comerciali sunt fruncea!…
Îmi vine s-o salut cu respect.
Ocolim miezul oraşului, partea lui îngropată sub ape. Nu suntem singurii care au ales ruta asta. Mai sunt zeci. Sute.
O ambulanţă coborând dinspre “Viilor” se străduieşte, cu muget mare de sirenă, să traverseze turma de maşini, spre Cimitirul Bellu. Nimeni n-o lasă.
Semaforul nu mai pridideşte cu schimbarea la faţă..
Verdele alternează cu roşul de 15 minute şi n-am înaintat un metru.
Până la urmă, maşina Salvării sparge blocajul.
Am rămas singuri, închişi în cutiile noastre, sub ploaia tăcută.
Ca să nu mă plictisesc, privesc şi eu, tot alternativ, cele două orori de mare atracţie ale zonei. Un fel de momâie simbolizând un miner lângă o grămadă de pietre simbolizând o mină şi, ceva mai sus, sub cerul plângăcios, una dintre cele mai urâte construcţii ce mi-a fost dată, spre vedere, în viaţa asta: Mall-ul din şoseaua Giurgiului.
Dar dacă închid ochii şi mă salt înapoi, în timp, cu vreo 12 ore şi-n altitudine, cu vreo 700 de metri peste nivelul mării, lacul codrilor m-aşteaptă…
(va urma)
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Jurnal de scurtă călătorie (1)

  1. Florian zice:

    Intoarcere de la viaţă în moarte, cu moartea pre viaţă călcând. Land of Choice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s