Oraşul Vechi

De câte ori plouă aşa, indecis, am impresia că Dumnezeu închide pentru câteva ceasuri calculatorul, aprinde veioza, deschide blocul de desen şi începe să schiţeze din amintire ce iubeşte el mai mult: Oraşul Vechi.
Şi când dorul ii devine dureros, fuge de-acolo, din casa lui cerească, ascunsă în livada de nori şi vine să umble haihui pe pavajul ud şi lunecos, vechi de două sute de ani, mai mângîie tâmplele caselor îmbrobonite cu ornamente pe care-n veci alţi meşteri nu se vor mai obosi să le inventeze, mai schimbă o vorbă cu lumea ciudată, năpăstuită, din spatele zidurilor mucede, că pentru El, barbugii, cerşetori, ghicitoare, dependenţi de droguri, borfaşi mărunţi, tot oameni sunt.
Apoi, către prânz, tocmai când ploaia conteneşte şi iar cade primăvara din corcoduşii înfloriţi printre ruine, se întoarce sus, în cerdacul veşnic însorit şă-şi ducă de unul singur povara mirării – cum de caută unii să descopere mai întâi Drumul Vinului, umblând creanga prin livezile de meri şi pruni, tocmai la Pătârlagele, când sufletul ţării ăsteia e aici, în Oraşul Vechi, unde a rânduit El pentru prima dată în lume să se aprindă gazul în felinarele străzii.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s